Cunoscutul dramaturg român ștefan Caraman a lansat o inițiativă legislativă prin care dorește să vină în sprijinul dramaturgiei românești. Este vorba despre un amendament la Legea Teatrelor prin care dramaturgia românească să fie sprijinită la nivel instituțional. Reproducem în cele ce urmează respectiva inițiativă:



PARLAMENTULUI  ROMÂNIEI


    Stimate doamne și stimați domni parlamentari.

    După 1989 artele spectacolului au avut șansa să se descătușeze de cutume și constrângeri și odată cu ele a apărut și și-a făcut loc timid șansa creației dramatice românești. Si totusi, din păcate, șansa piesei românești contemporane autentice de a fi jucată în fața publicului nostru a fost în tot acest răstimp obturată de atitudinea potrivnică a conducătorilor de teatru, de pasarea obositoare a autorului dramatic român de la statutul de om de teatru la cel de scriitor și invers, de nerecunoașterea acestui statut chiar de lumea teatrului,  de nepăsarea majorității regizorilor români care par lipsiți de curaj,  încremeniți între parantezele strâmte ale dramaturgiei verificate, clasice, bătătorită de atâtea și atâtea versiuni și, finalmente, de punerea la index chiar de către instituțiile care ar trebui să facă cei mai mulți pași în direcția promovării valorilor teatrale românești.
    Remarcăm an de an pe afișele teatrelor românești de stat aceleași piese și aceiași autori – în cea mai mare parte aparținând culturilor străine -  piese reluate la nesfârșit, de la o sală la alta, dintr-un oraș în altul, propuneri previzibile, alegeri repertoriale neadecvate vremurilor pe care le trăim și contrazicând regula simplă  potrivit căreia teatrul oferă și trebuie să ofere feedback realității imediate. Sunt teatre importante în țară care nu au mai programat de ani de zile o piesă autohtonă contemporană, scrisă pentru spectatorii zilelor noastre. De asemenea, sunt tot mai mulți autori străini, unii de calitate îndoielnică, importați fără nici un criteriu de valoare și jucați numai pentru că sunt subiectul unor schimburi de facilități între cei care îi promovează și oamenii noștri de teatru (burse în străinătate, onorarii mari pentru traducători, invitații la diverse evenimente peste graniță, premii ale Institutuelor straine de cultura, diverse alte schimburi interesate). Sunt tot mai mulți regizori români care reiau aproape anual același text clasic străin (de regulă Shakespeare, Cehov, Molliere, etc.) în teatre diferite, numai ca să bifeze o producție, numai ca să încaseze un onorariu, numai ca să-și satisfacă un orgoliu. Nici un act de curaj, nicio inițiativă de a demonstra calitățile lor și pe o piesă românească de astăzi. Finalmente, este de neînțeles cum scena numărul 1 a țării – Teatrul Național din București – este atât de refractară la piesa românească contemporană, născându-se întrebarea la ce bun brand-ul pe care îl are și numele mari de dramaturgi români care l-au condus în diferitele perioade istorice, dacă acum, prin activitatea și politica sa repertorială, practic le recuză.. Excepțiile care mai colorează din când în când stagiunile rămân doar excepții. și poate cel mai tragic, marii noștri autori contemporani ( Dumitru Solomon, Iosif Naghiu, Marin Sorescu) sunt trecuți, inconștient și nejustificat la index și condamnați la uitare.
    Suntem un grup de autori dramatici români, mare parte afirmați după 1990, care cred cu tărie că piesa românească de teatru este sau, mai degrabă, poate deveni  un produs cultural valoros și mai ales competitiv. Credem, de asemenea, că aplecarea cu mai multă atenție și curaj a tuturor factorilor decizionali din teatru asupra textului dramatic românesc, montarea într-o proporție mult mai mare a pieselor noastre pe scenele teatrelor de stat (așa cum se-ntâmplă cu dramaturgia națională - și cu artele în general - în toate țările Uniunii Europene), promovarea autorilor români de către instituțiile de cultură măcar la jumătate din agresivitatea cu care o fac instituțiile altor țări aici în România ( Cervantes Institute, Institutul Francez, Goethe Institute, etc.), recunoașterea, finalmente, a statutului nostru, toate acestea, pot conduce la apariția mult invocatelor capodopere, a pieselor valoroase și capabile să ne plaseze în rândul dramaturgiilor importante ale lumii și ale vremii.
    Solicităm, așadar, Legislativului Român să inițieze și să adopte un act normativ (eventual un amendament la Legea Teatrelor) care să ofere producției autohtone de text de teatru șansa de care are nevoie si care i se cuvine. Solicitam ca Legea Teatrelor sa isi extinda spiritul si litera si asupra creatiei dramatice romanesti contemporane. Solicitam ca prin această lege sau articol de lege, toate teatrele românești finanțate din bugetele publice (adică plătite de cetățeni români) să cumpere, să producă și să programeze în mod obligatoriu în repertoriul stagional premiere ale  pieselor românești contemporane în proporție de minim 30%. Ne susținem cererea cu următoarele argumente :

1.Există o mulțime de piese scrise de după 1990 de valoare și de mare valoare, certificate de concursul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului ori de concursul „Camil Petrescu” patronat de Ministerul Culturii din Romania. În cei aproape 15 ani de când există aceste competitii, au fost premiate și nominalizate aproximativ 60 de piese, citite și certificate de specialiști din teatru : critici și regizori. Facem cunoscut că nici UNITER și nici MCC, împreună cu instituțiile teatrale românești, nu au dus până la capăt acest demers prin sprijinirea și producerea unor spectacole bazate pe textele premiate, motiv pentru care din acest portofoliu au ajuns pe scenă mai puțin de 10% si majoritatea doar in mod intamplator - considerăm acest lucru anormal si total injust. Tocmai acest portofoliu contrazice ideea lansată de multă vreme în Agora precum că autorii români sunt netalentați sau neimportanți, lucru neadevărat. Este pur și simplu o avere a creativității românești aruncată la coș, credem noi din cauza unor interese meschine sau din indiferență, limitare și necunoaștere.

2.Ca să contăm în corul culturilor puternice europene, trebuie să ne susținem și să ne dezvoltăm propria cultură, propria creație originală. Un volum mare de piese puse în scenă într-o proporție majoră vor atrage după ele alte piese românești, tot mai bune, tot mai valoroase și, mai departe, vor crea premisele exportului acestora și plasarea lor între producțiile de mare valoare ale Europei și ale Lumii. Nu putem emite pretenții atâta vreme cât nu avem cu ce competiționa și nu putem competiționa fără o piață echilibrată, favorabilă propriilor valori culturale.

3.Toate teatrele românești de stat sunt plătite din contribuțiile bănești ale cetățenilor români care trăiesc realități românești și care vorbesc limba română. Este obligația Statului – prin intermediul instituției teatrale pe care o finanțează – să întoarcă acest gest promovând spectacole românești, care reflectă realități, sensibilități și caractere românești.

4.Instituțiile culturale importante din Europa își promovează agresiv produsele artistice (deci și piesa de teatru) în România beneficiind de subvenții majore și recompensând oameni de teatru valoroși români pentru a le promova produsele. Este notoriu recentul premiu acordat domnului Victor Scoradeț – critic, lobby-st și traducător de mare notorietate și valoare - de către Goethe Institute pentru serviciile și lobby-ul aduse culturii germane în România, prin traducerea unui număr important de piese de teatru care se regăsesc de ani buni pe scenele teatrelor noastre de stat (Odeon - București, Ploiești, Bacău, etc.). și nu este singurul. Nu există nicio contraofertă instituțională românească structurată care să genereze rezultate vizibile, deși Statul Român susține financiar o mulțime de organizații și instituții publice (ICR, MCC, teatrele de stat, etc.) cu atribuțiuni directe în susținerea produselor culturale originale românești si, pe cale de consecință, inclusiv a piesei de teatru.

5.Prin această solicitare nu se diminuează cu nimic deschiderea pe care trebuie să o aibă orice instituție de teatru către cultura universală, către piesa străină sau clasică, dimpotrivă. Solicitarea noastră e menită doar să aducă un echilibru în repertoriul teatrelor de stat, să așeze în condiții de piață nepărtinitoare, egale textul românesc contemporan în competiția cu textele autorilor străini sau clasici.

6.Pe termen lung se creează condițiile  apariției unei producții anuale valoroase și valide. Este foarte posibil ca la început pașii să fie modești, spectacolele să nu fie tocmai cele mai reușite dar orice construcție de mare anvergură presupune încercări și retușuri, eșecuri asumate și multă muncă, mult efort fizic și creativ. Procesul însă se va distila în timp, vor apărea tot mai mulți autori valoroși încurajați de faptul că piesele lor vor fi valorificate, vor apărea tot mai mult regizori care vor descoperi că există creații artistice românești capabile să le incite creativitatea și pe care vor dori să le monteze din proprie inițiativă.

7.Se acoperă, în sfârșit, o nevoie reală a publicului de teatru (verificată cu asupra de măsură de câte ori s-a ivit ocazia) pentru piesele românești, pentru poveștile de viață actuale românești, pentru personaje românești și pentru creația românească în general


A trecut prea mult timp în care creația dramatică românească a fost marginalizată. Credem că a venit momentul ca dumneavoastră, în calitate de legiuitori dar și de păstrători și protectori ai limbii și creației literare române, să faceți acest gest de îndreptare a acestei situații. Altfel, vom asista neputincioși la dispariția dramaturgiei românești de pe scena teatrelor și a culturii naționale și universale.