Interviu cu Mihai Ignat
26.08.10 | Dialoguri online RO
„A lucra cu lirismul e ca și a lucra, mutatis mutandis, cu nitroglicerină: dacă n-ai grijă, arunci totul în aer.” Mihai Ignat
Cine este Mihai Ignat și ce nu este din ce și-ar dori să fie?
Cred că dacă stai prea mult să te gîndești cine ești, capeți, în proprii ochi, niște proporții care scapă bunului simț și realității. Așa că nu mă prea gîndesc cine sînt, fiindcă mi-aș alimenta vanitatea (da, sînt vanitos și-mi pare rău, ca să parafrazez un titlu celebru) și numai bine nu mi-aș face. Mihai Ignat e un tip, iată, vanitos, aflat la vîrsta aia dubioasă (adică „de mijloc”) care-i scoate în evidență și mai ușor infantilismele (cred că suferă de „sindromul Peter Pan”) și care are mult mai multe a-și reproșa decît a-și accepta. Ce nu este din ce și-ar dori să fie? Păi e suficient să-ntorci pe dos „crochiul” de mai sus și ai un răspuns. Incomplet, e adevărat, dar de ce să spun totul de pe acum? Aștept momentul adevăratei celebrități (aștept, vorba vine, evident că „lucrez” la el, deși nu cu toate motoarele), așa că mai las și pentru atunci.
Ce mai face Klein?
Klein își așteaptă cititorii, mai nou (de la 1 februarie) pe situl meu reformatat și up-gradat, www.mihaiignat.ro, cu toate etapele aventurii lui lirice. În traducere, asta înseamnă că pe site se găsesc toate volumele mele de poezie, în variantă integrală. Altfel, Klein e, tot virtual (dar nu electronic-virtual), undeva în memoria mea (afectivă și nu numai), ca un reziduu și ca un alter-ego din ce în ce mai îndepărtat, dat fiind faptul că acel Mihai Ignat care i-a servit drept „model” personajului liric se schimbă din ce în ce mai mult. și nu știu dacă în bine.
Ești un dramaturg român premiat. Sunt importante premiile în viața unui autor?
Sînt. Dar nu trebuie supraestimate. Pe mine m-au ajutat să „ies la suprafață”, ca să zic așa, să mă fac remarcat, dat fiind că veneam dintr-o zonă surprinzător, nefiresc de îndepărtată de lumea teatrului (Literele) și aveam nevoie de un instrument cu ajutorul căruia să intru în atenția regizorilor, actorilor etc., aveam nevoie de o carte de vizită. Totuși, nu cred că premiile m-au ajutat cel mai mult la capitolul „spectacole după piesele mele”. În mod paradoxal, nici una din piesele premiate nu a fost jucată (exceptînd o montare a unei trupe de amatori), deci se pare că nici măcar pe snobismul regizorilor/producătorilor nu mai poți miza în românia. Precizez, încă o dată, pentru cei care continuă să creadă că piesa Crize a fost premiată la BBC: a fost doar nominalizată (la fel și la Uniter), dar asta n-a împiedicat-o (sic!) să devină spectacol de vreo 7 ori pînă acum. Premiile mi-au adus bani (nu mulți, exceptînd BBC-ul, dar, pentru un lector universitar, bineveniți), ceva la capitolul imagine și atît. Nu vreau să intru în detalii legate de faptul că două dintre premii ar fi trebuit să includă (prin regulament, respectiv printr-o promisiune) și montarea textelor. Vreau doar să adaug că, din amărăciunile legate de astfel de comportamente și atitudini, din cauza unei... nici nu știu cum să-i spun, a unei „povești” legate de ultimul concurs Uniter, dar și pentru că sînt de acord cu Nicu Mihoc, unul dintre puținii mei prieteni din lumea teatrului, că voi deveni un autor dramatic „de-adevă” doar atunci cînd n-o să mai scriu pentru concursuri și premii, din toate aceste motive am hotărît, la sfîrșitul anului trecut, să nu mai particip la nici un concurs de dramaturgie.
Spuneai într-un interviu că lenea te-a făcut poet. Ajută sau nu latura lirică în dramaturgie?
Ajută. Dar totul ține de dozaj: dacă lași poezia să-ți cotropească textul dramatic, ai încurcat-o. De pildă, în Crize e o scenă considerată de unii „poetică”: scena „cu ploaia”. Acolo lirismul e difuz și face bine și prin contrast cu scenele „rapide”, trepidante, „colorate” din restul piesei. Dar cînd mă refer la lirism în teatru, nu mă gîndesc la un limbaj metaforic sau mai știu eu cum, ci la o anumită atmosferă, la anumite sugestii ale situației sau ale replicii. Tocmai de aceea a lucra cu lirismul e ca și a lucra, mutatis mutandis, cu nitroglicerină: dacă n-ai grijă, arunci totul în aer.
Ce îți oferă dramaturgia mai mult decât poate poezia să îți dea?
Mai mulți receptori (ca să mă exprim „neaoș”, dar și pentru că poezia are cititori, iar teatrul – spectatori), mai mulți bani (e și firesc, ținînd cont de faptul că poezia nu-ți aduce bani aproape deloc), mai multă faimă (poezia e „de nișă”, teatrul – nu). La capitolul satisfacții „artistice”, lucrurile sînt mai nuanțate: a-ți fi citite poeziile, respectiv a-ți vedea un text pus în scenă înseamnă experiențe diferite, respectiv mult mai intense în cel de-al doilea caz. Mă simțeam/simt „special” cînd aveam/am un feed-back din partea unui cititor de poezie, dar am sentimente și senzații indescriptibile și mult mai puternice atunci cînd îmi văd și-mi aud personajele întruchipate de actori, imaginate și conduse de un regizor, aplaudate de spectatori etc.
Cum comentezi inițiativa lui ștefan Caraman conform căreia repertoriile teatrelor de stat trebuie să conțină obligatoriu un anumit procent de spectacole pe texte românești?
Nu comentez.
Ce tip de teatru îi place spectatorului Mihai Ignat?
Nu un singur tip, cu siguranță, dar nici toate. Mai curînd pot să răspund ce teatru nu îmi place: nu-mi place teatrul „intelectual”, cu ifose, snob. Nu-mi place, mai ales, teatrul „teatral”, ăla în care personajele vorbesc „limba teatrului”, adică una pe care n-o mai găsești decît acolo, în textul ăla. În rest, mă duc aproape la orice, de la teatrul bulevardier la cel cu miză mare. Dar cel mai des caut piese de anumiți autori (gen Neil LaBute, David Mamet, Martin McDonagh, Neil Simon etc.), pentru că tipul de teatru al acestora mă interesează acum să-l scriu. Nu caut neapărat regizori, ci spectacole, așa cum nu citesc autori, ci cărți.
și clieșul de final: la ce lucrează Mihai Ignat?
La definitivarea unor proiecte, adică a unor piese de teatru aflate „în șantier” de luni (sau chiar de ani) de zile. Concret, chiar zilele astea am început să lucrez la finisarea unei „comedii dramatice” fără mari pretenții, numită Piciorul Hildei, a cărei variantă inițială datează de prin 2005. Așteaptă la rînd alte cîteva texte neterminate, dat fiind că n-am mai scris nimic de exact un an, din februarie 2009.
Despre Mihai Ignat „Biografie în pielea goală”
„La 17 ani am inventat, împreună cu doi prieteni, un curent literar: Diferențialismul. Toată lumea a crezut că e vorba despre componenta unei mașini.
La 25 de ani am luat „Leul de argint” la Festivalul de Film de la Veneția: ca figurant în filmul Hotel de lux. Deși îmi interpretam propria existență – eram student și aveam rol (sic!) de student –, prestația a fost execrabilă.
La 33 de ani am scris cea mai de succes carte de poezie a mea: Klein spuse. A fost singura mea carte pusă în circulație fără coperte, fără ISBN și fără rușine.
Tot la 33 de ani am cîștigat concursul de poezie erotică al revistei „Vatra” de la Tîrgu Mureș, obținînd titlul de Amantul anului 2000. Rezultatul: am trezit interesul unui proxenet din Brașov.
La 36 de ani am debutat ca dramaturg direct la BBC Londra: cu Crize. În concluzie: și cele mai proaste momente ale vieții pot fi bune la ceva.
Pasiunile mele: filmul, nudul feminin, legile lui Murphy. Nu sînt o persoană ieșită din comun, dimpotrivă, am toate defectele posibile, de la timiditate pînă la vanitate. Băiat bun, dar... cu deviație de sept & două măsele metalice, zappeur, dependent de imaginea cinematografică, sătul de abstracțiuni, de teorii, concepte & idei, dornic de ritmuri diverse. Doldora de prejudecăți și leneș ca un cotoi. În 1992, foamea a făcut o escală și în stomacul meu… Mai vreți? Atunci citiți-mă!”
Biografia completă pe www.mihaiignat.ro
Un interviu realizat de Laurențiu Blaga
Cine este Mihai Ignat și ce nu este din ce și-ar dori să fie?
Cred că dacă stai prea mult să te gîndești cine ești, capeți, în proprii ochi, niște proporții care scapă bunului simț și realității. Așa că nu mă prea gîndesc cine sînt, fiindcă mi-aș alimenta vanitatea (da, sînt vanitos și-mi pare rău, ca să parafrazez un titlu celebru) și numai bine nu mi-aș face. Mihai Ignat e un tip, iată, vanitos, aflat la vîrsta aia dubioasă (adică „de mijloc”) care-i scoate în evidență și mai ușor infantilismele (cred că suferă de „sindromul Peter Pan”) și care are mult mai multe a-și reproșa decît a-și accepta. Ce nu este din ce și-ar dori să fie? Păi e suficient să-ntorci pe dos „crochiul” de mai sus și ai un răspuns. Incomplet, e adevărat, dar de ce să spun totul de pe acum? Aștept momentul adevăratei celebrități (aștept, vorba vine, evident că „lucrez” la el, deși nu cu toate motoarele), așa că mai las și pentru atunci.
Ce mai face Klein?
Klein își așteaptă cititorii, mai nou (de la 1 februarie) pe situl meu reformatat și up-gradat, www.mihaiignat.ro, cu toate etapele aventurii lui lirice. În traducere, asta înseamnă că pe site se găsesc toate volumele mele de poezie, în variantă integrală. Altfel, Klein e, tot virtual (dar nu electronic-virtual), undeva în memoria mea (afectivă și nu numai), ca un reziduu și ca un alter-ego din ce în ce mai îndepărtat, dat fiind faptul că acel Mihai Ignat care i-a servit drept „model” personajului liric se schimbă din ce în ce mai mult. și nu știu dacă în bine.
Ești un dramaturg român premiat. Sunt importante premiile în viața unui autor?
Sînt. Dar nu trebuie supraestimate. Pe mine m-au ajutat să „ies la suprafață”, ca să zic așa, să mă fac remarcat, dat fiind că veneam dintr-o zonă surprinzător, nefiresc de îndepărtată de lumea teatrului (Literele) și aveam nevoie de un instrument cu ajutorul căruia să intru în atenția regizorilor, actorilor etc., aveam nevoie de o carte de vizită. Totuși, nu cred că premiile m-au ajutat cel mai mult la capitolul „spectacole după piesele mele”. În mod paradoxal, nici una din piesele premiate nu a fost jucată (exceptînd o montare a unei trupe de amatori), deci se pare că nici măcar pe snobismul regizorilor/producătorilor nu mai poți miza în românia. Precizez, încă o dată, pentru cei care continuă să creadă că piesa Crize a fost premiată la BBC: a fost doar nominalizată (la fel și la Uniter), dar asta n-a împiedicat-o (sic!) să devină spectacol de vreo 7 ori pînă acum. Premiile mi-au adus bani (nu mulți, exceptînd BBC-ul, dar, pentru un lector universitar, bineveniți), ceva la capitolul imagine și atît. Nu vreau să intru în detalii legate de faptul că două dintre premii ar fi trebuit să includă (prin regulament, respectiv printr-o promisiune) și montarea textelor. Vreau doar să adaug că, din amărăciunile legate de astfel de comportamente și atitudini, din cauza unei... nici nu știu cum să-i spun, a unei „povești” legate de ultimul concurs Uniter, dar și pentru că sînt de acord cu Nicu Mihoc, unul dintre puținii mei prieteni din lumea teatrului, că voi deveni un autor dramatic „de-adevă” doar atunci cînd n-o să mai scriu pentru concursuri și premii, din toate aceste motive am hotărît, la sfîrșitul anului trecut, să nu mai particip la nici un concurs de dramaturgie.
Spuneai într-un interviu că lenea te-a făcut poet. Ajută sau nu latura lirică în dramaturgie?
Ajută. Dar totul ține de dozaj: dacă lași poezia să-ți cotropească textul dramatic, ai încurcat-o. De pildă, în Crize e o scenă considerată de unii „poetică”: scena „cu ploaia”. Acolo lirismul e difuz și face bine și prin contrast cu scenele „rapide”, trepidante, „colorate” din restul piesei. Dar cînd mă refer la lirism în teatru, nu mă gîndesc la un limbaj metaforic sau mai știu eu cum, ci la o anumită atmosferă, la anumite sugestii ale situației sau ale replicii. Tocmai de aceea a lucra cu lirismul e ca și a lucra, mutatis mutandis, cu nitroglicerină: dacă n-ai grijă, arunci totul în aer.
Ce îți oferă dramaturgia mai mult decât poate poezia să îți dea?
Mai mulți receptori (ca să mă exprim „neaoș”, dar și pentru că poezia are cititori, iar teatrul – spectatori), mai mulți bani (e și firesc, ținînd cont de faptul că poezia nu-ți aduce bani aproape deloc), mai multă faimă (poezia e „de nișă”, teatrul – nu). La capitolul satisfacții „artistice”, lucrurile sînt mai nuanțate: a-ți fi citite poeziile, respectiv a-ți vedea un text pus în scenă înseamnă experiențe diferite, respectiv mult mai intense în cel de-al doilea caz. Mă simțeam/simt „special” cînd aveam/am un feed-back din partea unui cititor de poezie, dar am sentimente și senzații indescriptibile și mult mai puternice atunci cînd îmi văd și-mi aud personajele întruchipate de actori, imaginate și conduse de un regizor, aplaudate de spectatori etc.
Cum comentezi inițiativa lui ștefan Caraman conform căreia repertoriile teatrelor de stat trebuie să conțină obligatoriu un anumit procent de spectacole pe texte românești?
Nu comentez.
Ce tip de teatru îi place spectatorului Mihai Ignat?
Nu un singur tip, cu siguranță, dar nici toate. Mai curînd pot să răspund ce teatru nu îmi place: nu-mi place teatrul „intelectual”, cu ifose, snob. Nu-mi place, mai ales, teatrul „teatral”, ăla în care personajele vorbesc „limba teatrului”, adică una pe care n-o mai găsești decît acolo, în textul ăla. În rest, mă duc aproape la orice, de la teatrul bulevardier la cel cu miză mare. Dar cel mai des caut piese de anumiți autori (gen Neil LaBute, David Mamet, Martin McDonagh, Neil Simon etc.), pentru că tipul de teatru al acestora mă interesează acum să-l scriu. Nu caut neapărat regizori, ci spectacole, așa cum nu citesc autori, ci cărți.
și clieșul de final: la ce lucrează Mihai Ignat?
La definitivarea unor proiecte, adică a unor piese de teatru aflate „în șantier” de luni (sau chiar de ani) de zile. Concret, chiar zilele astea am început să lucrez la finisarea unei „comedii dramatice” fără mari pretenții, numită Piciorul Hildei, a cărei variantă inițială datează de prin 2005. Așteaptă la rînd alte cîteva texte neterminate, dat fiind că n-am mai scris nimic de exact un an, din februarie 2009.
Despre Mihai Ignat „Biografie în pielea goală”
„La 17 ani am inventat, împreună cu doi prieteni, un curent literar: Diferențialismul. Toată lumea a crezut că e vorba despre componenta unei mașini.
La 25 de ani am luat „Leul de argint” la Festivalul de Film de la Veneția: ca figurant în filmul Hotel de lux. Deși îmi interpretam propria existență – eram student și aveam rol (sic!) de student –, prestația a fost execrabilă.
La 33 de ani am scris cea mai de succes carte de poezie a mea: Klein spuse. A fost singura mea carte pusă în circulație fără coperte, fără ISBN și fără rușine.
Tot la 33 de ani am cîștigat concursul de poezie erotică al revistei „Vatra” de la Tîrgu Mureș, obținînd titlul de Amantul anului 2000. Rezultatul: am trezit interesul unui proxenet din Brașov.
La 36 de ani am debutat ca dramaturg direct la BBC Londra: cu Crize. În concluzie: și cele mai proaste momente ale vieții pot fi bune la ceva.
Pasiunile mele: filmul, nudul feminin, legile lui Murphy. Nu sînt o persoană ieșită din comun, dimpotrivă, am toate defectele posibile, de la timiditate pînă la vanitate. Băiat bun, dar... cu deviație de sept & două măsele metalice, zappeur, dependent de imaginea cinematografică, sătul de abstracțiuni, de teorii, concepte & idei, dornic de ritmuri diverse. Doldora de prejudecăți și leneș ca un cotoi. În 1992, foamea a făcut o escală și în stomacul meu… Mai vreți? Atunci citiți-mă!”
Biografia completă pe www.mihaiignat.ro
Un interviu realizat de Laurențiu Blaga
