Interviu cu Gianina Cărbunariu
05.07.10 | Dialoguri online RO
„Îmi e în general teamă de „branduri”, cred mai mult în nevoia de a te reinventa ca artist la fiecare proiect făcut”, Geanina Cărbunariu
Cum definește Gianina Cărbunariu ideea de succes în teatru?
Întotdeauna m-au interesat temele care deschid un dialog cu un public mult mai larg decât publicul de teatru avizat. Spațiul teatral e un loc care face posibilă această întâlnire între oameni în general, între public și artiști. Succesul e pentru mine o întâlnire reală, în care acest dialog devine posibil, atât în timpul spectacolului cât si inainte sau după.
Crezi în „brand”-uri teatrale? Dacă da, ce face „brand”-ul în teatru?
Există fără îndoială branduri teatrale, după cum există etichete primite pe drept sau în mod superficial și din lipsă de atenție sau imaginație de cele mai multe ori din partea cronicarilor de teatru. Mie îmi e în general teamă de „branduri”, cred mai mult în nevoia de a te reinventa ca artist la fiecare proiect făcut.
A modificat cumva perioada de lucru la „20/20” modul tău de a vedea lucrurile, în ceea ce privește acel „martie negru”?
Am pornit proiectul cu ideea că nu are sens să căutăm Adevărul absolut despre acest eveniment. Cred că iluzia unui adevăr absolut a fost destul de malefică de-a lungul istoriei. Ce am încercat este să aflăm cât mai multe perspective ale oamenilor implicați direct, mai puțin implicați sau chiar deloc implicați. I-am creditat pe toți la fel. Dar am știut tot timpul că avem de-a face cu o rememorare, iar memoria schimbă, decupează, blurează, exagerează, minimalizează anumite aspecte, altele sunt văzute și explicate bineînțeles prin perspectiva a ceea ce s-a întâmplat ulterior timp de 20 de ani. Detaliile umane, frânturi din viața de zi cu zi, relațiile cu cei din jur – asta ne-a interesat cel mai mult. Din acest punct de vedere, da, am aflat multe lucruri interesante. Eu aveam 12 ani în 1990 și mă aflam în Piatra Neamț, așa că am văzut la televizor imagini din decembrie 1989, apoi imagini de la mineriade și din Tîrgu Mureș. Acele imagini mi-au rămas în memorie și, normal, am vrut să aflu mai mult. În timpul interviurilor din faza de documentare am întâlnit tot felul de oameni care ne-au spus poveștile lor de viață. Fiecare poveste a fost foarte interesantă și diferită. Unii au rămas din păcate blocați în trecut, alții au reușit să se reinventeze după acea traumă și să trăiască în prezent. Pentru aceștia din urmă am o mare admirație. Oricum, sunt foarte recunoscătoare tuturor celor care au acceptat dialogul cu noi.
Ce rol au avut prejudecățile (de toate facturile) în construcția spectacolului „20/20”?
Prejudecățile există și uneori e bine să existe, ele pleacă de multe ori dintr-o observație a unor experiențe. Totuși, atunci când ținem cu dinții de o anumită opinie și refuzăm dialogul, atunci cred că încep să apară probleme. și eu am prejudecățile mele, ca oricine. Dar îmi place să le confrunt cu prejudecățile altora. Atâta timp cât poate exista acest dialog, acest schimb de păreri, de experiențe, lucrurile pot merge spre bine.
Există regizori-autori dramatici care nu își pot pune în scenă propriile texte. Cum de Gianina Cărbunariu poate?
Am scris texte pentru teatru înainte de a face studii de regie, apoi n-am mai scris în primii 3 ani cât am fost studentă, dar am lucrat mult în școală pe text contemporan (românesc și străin). Apoi, cu Stop the Tempo, am despășit cumva și această etapă și mi-am dat seamă că am un statut incert: nu sunt nici dramaturg ( pentru că nu vin cu scenariul gata înainte de repetiții, deci actorii se pot aștepta să primească material nou până în ultimele zile de repetiții, sunt invitați chiar să participe prin improvizație la nașterea situațiilor din spectacol), dar nici regizor în adevăratul sens al cuvântului. Mă interesează spectacolul viu, textul e doar o parte din spectacol ( uneori mai importantă, alteori nu). În plus, nu pot gândi un spectacol fără să am în minte spațiul, uneori îmi construiesc singurp și partea de scenografie, mă implic în partea video ( atunci când există), în alegerea sound-ului, a costumelor, amplasarea publicului, raportul acestuia cu spectacolul. Mă interesează absolut tot ce ține de acest eveniment: întâlnirea dintre spectacol și publicul său.
În ce măsură realitățile României sunt intersante din punct de vedere teatral în afara țării? Cum simte Gianina Cărbunariu percepția pieselor sale în afara țării, în comparație perceția autohtonă?
Cred că orice realitate devine interesantă, oricât de locală ar fi ea, dacă există o dimensiune umană puternică, o experiență ce poate fi comparată, regăsită în alte spații. Pe de altă parte, există și o curiozitate pentru ceea ce e „altfel”. Această curiozitate funcționează și în cazul meu. Experiența avută în festivaluri în afara țării ( unde am fost cu alte spectacole ale mele, Stop the Tempo sau mady.baby.edu) a fost foarte interesantă si m-a inspirat foarte mult. De obicei, în festivalurile internaționale, există publicul local precum și publicul internațional avizat. Așa că pe de o parte, există acel public local care încearcă să găsească punctele de legatură cu o realitate mai puțin cunoscută, pe de alta, există și publicul internațional avizat care pune spectacolul într-un context mai larg, într-o viziune mai complexă asupra teatrului la acest moment.
Trebuie să recunosc că în București am reușit să îmi creez un public la spectacolele pe care le-am făcut atât la Green Hours cât și la Teatrul Foarte Mic. De fapt, această muncă de creare a unui public pentru spectacole pe text contemporan a început încă de la Casandra, când am debutat împreună cu alți colegi regizori și actori și am reușit să impunem un repertoriu format în majoritatea lui din spectacole pe text contemporan. Publicul de la Casandra, format din elevi, studenți, oameni până în 30 de ani ne-a urmat apoi când am lucrat în alte spații de teatru. Am muncit pentru a aduce acest public la teatru, am încercat să-i convingem că teatrul li se adresează, că nu e ceva elitist sau de modă veche. Când spun că am muncit, asta înseamnă că am mers și am vorbit cu ei în facultăți, campusuri, baruri etc. Am împărțit flyere, am pus afișe, ne-am asumat să ne facem singuri publicitate, pentru că știam că numai noi puteam s-o facem așa cum trebuia. și acum mai pun afișe, nu atât de des ca la început, dar mi se pare în continuare important să-mi asum această responsabilitate.
Deși prezența criticilor de teatru „de la centru” este destul de redusă (după 6 luni de la premiera lui 20/20 sunt doar doi critici care au venit să vadă spectacolul la Targu Mures), avem totuși articole scrise de cronicari maghiari, cehi, slovaci, români ( prezenți la festivalul internațional de dramaturgie contemporană de la Budapesta unde au văzut 20/20), avem deja invitații la festivaluri din țară: Sibiu, Arad, Baia Mare, Sfântu Gheorghe, precum și invitații la festivaluri din străinătate ( Novi Sad, Debretin, Pecs, Budapesta).Ce mă bucură cel mai mult este însa prezența unui numeros public, de toate vârstele, la reprezentațiile din Tîrgu Mureș.
Ai lucrat și în teatre de stat dar mai ales în teatre independente. Există vreo diferență între cele două medii teatrale? În care te simți mai bine?
Mă simt bine acolo unde sunt respectată ca artist și mi se acceptă condițiile de lucru: alegerea textului, a echipei de lucru, a unui climat care să îmi permită să fiu creativă. L-am găsit foarte rar. În teatrele de stat care au acceptat condițiile legate de text și de echipă am avut incidente cu personalul tehnic care ne privea ca pe niște emigranți dubioși, în teatrele independente a trebuit să-mi asum și sarcini mai grele si deloc creative: organizare și producție sau co-producție, scrierea aplicațiilor pentru finanțare etc.
Cel mai bine m-am simțit într-un teatru german cu care colaborez de câțiva ani, mai mult ca dramaturg. Acum voi lucra ca regizor-dramaturg, voi face un proiect mai mare: un spectacol despre vânzarea sașilor și a svabilor din Transilvania în timpul regimului comunist. Este un teatru de stat din Munchen, Kammerspiele. Mă simt respectată ca artist și susținută în așa fel încât timpul dedicat creației să fie cât mai intens, nu mi se impun constrângeri artistice sau legate de producție, totul se negociază foarte transparent. Există niște reguli clare și pot să mă ghidez după ele. În majoritatea teatrelor din România, independente sau de stat, de cele mai multe ori domnește imprevizibilul. Sigur că asta poate avea un șarm pentru un timp, dar poate deveni foarte obositor și frustrant.
Pe când un nou spectacol semnat de Gianina Cărbunariu la Tîrgu-Mureș?
După cum spuneam, în România totul e imprevizibil. Experiența pe care am avut-o a fost foarte interesantă și noua pentru mine, atât lucrul cu o echipa mixtă de actori, cât și întâlnirile cu publicul de după spectacole, întâlniri la care am încercat să fiu prezentă pe cât posibil. În martie, pe 8 și pe 19 și 20 vom juca din nou câte două spectacole pe zi ( de la 17.00 si de la 20.00), urmate de discuții cu publicul pe care îl așteptăm să vină.
Am vrea să extindem proiectul început cu spectacolul 20/20 prin crearea unui program dedicat exclusiv liceenilor și studenților din Tîrgu Mureș. Încercăm să găsim, cu greu, o sursă de finanțare, datorită căreia să putem juca spectacolul 20/20 și să oferim accesul gratuit tinerilor spectatori, să îi invităm la dialog. În discuțiile de principiu cu profesorii și directorii unor licee din Tîrgu Mureș am avut răspunsuri pozitive până acum, ceea ce arată că e un proiect posibil și interesant pentru tinerii noștri spectatori și pentru dascălii lor.
La un alt spectacol încă nu m-am gândit, dar cu siguranță mi-ar plăcea să mai lucrez în Tîrgu Mureș. E un oraș cu o ofertă culturală diversă: Teatrul Național cu cele două secții română și maghiară, teatrele și programele independente care și-au câștigat deja un prestigiu în mediul teatral românesc ( mă refer în special la Teatrul 74 și la programul Underground al Teatrului Ariel). Există în plus facultatea de teatru, ceea ce e foarte important pentru climatul cultural al orașului.
Despre Gianina Cărbunariu
Gianina Cărbunariu s-a născut pe 9 august 1977, a studiat Literele la Universitatea București și Regia la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică (UNATC) din București. Masterat în Scriere Dramatică (UNATC, 2006). Membru fondator al grupului dramAcum. A avut burse și rezidențe de dramaturgie la Wiesbaden, Londra, Valence. Marele Premiu la Concursul Național de Dramaturgie al Ministerului Culturii, pentru Irealități din Estul sălbatic imediat (2000). Piesele sale Stop the Tempo (2003) și mady-baby.edu/Kebab (2004) – pe care le-a montat ea însăși la Teatrul LUNI de la Green Hours și Teatrul Foarte Mic –, Tipii ăștia seamănă cu părinții nostri (2005) au fost traduse, publicate și montate în Germania, Franța, Irlanda, Polonia, Marea Britanie, Italia. Spectacolele Gianinei Cărbunariu au participat la festivaluri importante din Europa – Wiesbaden, Torun, Moscova.
A scris și regizat spectacolul „20/20”, la Studio Yorick din Tîrgu-Mureș.
foto Marius Beșu
Un interviu realizat de Laurențiu Blaga
Cum definește Gianina Cărbunariu ideea de succes în teatru?
Întotdeauna m-au interesat temele care deschid un dialog cu un public mult mai larg decât publicul de teatru avizat. Spațiul teatral e un loc care face posibilă această întâlnire între oameni în general, între public și artiști. Succesul e pentru mine o întâlnire reală, în care acest dialog devine posibil, atât în timpul spectacolului cât si inainte sau după.
Crezi în „brand”-uri teatrale? Dacă da, ce face „brand”-ul în teatru?
Există fără îndoială branduri teatrale, după cum există etichete primite pe drept sau în mod superficial și din lipsă de atenție sau imaginație de cele mai multe ori din partea cronicarilor de teatru. Mie îmi e în general teamă de „branduri”, cred mai mult în nevoia de a te reinventa ca artist la fiecare proiect făcut.
A modificat cumva perioada de lucru la „20/20” modul tău de a vedea lucrurile, în ceea ce privește acel „martie negru”?
Am pornit proiectul cu ideea că nu are sens să căutăm Adevărul absolut despre acest eveniment. Cred că iluzia unui adevăr absolut a fost destul de malefică de-a lungul istoriei. Ce am încercat este să aflăm cât mai multe perspective ale oamenilor implicați direct, mai puțin implicați sau chiar deloc implicați. I-am creditat pe toți la fel. Dar am știut tot timpul că avem de-a face cu o rememorare, iar memoria schimbă, decupează, blurează, exagerează, minimalizează anumite aspecte, altele sunt văzute și explicate bineînțeles prin perspectiva a ceea ce s-a întâmplat ulterior timp de 20 de ani. Detaliile umane, frânturi din viața de zi cu zi, relațiile cu cei din jur – asta ne-a interesat cel mai mult. Din acest punct de vedere, da, am aflat multe lucruri interesante. Eu aveam 12 ani în 1990 și mă aflam în Piatra Neamț, așa că am văzut la televizor imagini din decembrie 1989, apoi imagini de la mineriade și din Tîrgu Mureș. Acele imagini mi-au rămas în memorie și, normal, am vrut să aflu mai mult. În timpul interviurilor din faza de documentare am întâlnit tot felul de oameni care ne-au spus poveștile lor de viață. Fiecare poveste a fost foarte interesantă și diferită. Unii au rămas din păcate blocați în trecut, alții au reușit să se reinventeze după acea traumă și să trăiască în prezent. Pentru aceștia din urmă am o mare admirație. Oricum, sunt foarte recunoscătoare tuturor celor care au acceptat dialogul cu noi.
Ce rol au avut prejudecățile (de toate facturile) în construcția spectacolului „20/20”?
Prejudecățile există și uneori e bine să existe, ele pleacă de multe ori dintr-o observație a unor experiențe. Totuși, atunci când ținem cu dinții de o anumită opinie și refuzăm dialogul, atunci cred că încep să apară probleme. și eu am prejudecățile mele, ca oricine. Dar îmi place să le confrunt cu prejudecățile altora. Atâta timp cât poate exista acest dialog, acest schimb de păreri, de experiențe, lucrurile pot merge spre bine.
Există regizori-autori dramatici care nu își pot pune în scenă propriile texte. Cum de Gianina Cărbunariu poate?
Am scris texte pentru teatru înainte de a face studii de regie, apoi n-am mai scris în primii 3 ani cât am fost studentă, dar am lucrat mult în școală pe text contemporan (românesc și străin). Apoi, cu Stop the Tempo, am despășit cumva și această etapă și mi-am dat seamă că am un statut incert: nu sunt nici dramaturg ( pentru că nu vin cu scenariul gata înainte de repetiții, deci actorii se pot aștepta să primească material nou până în ultimele zile de repetiții, sunt invitați chiar să participe prin improvizație la nașterea situațiilor din spectacol), dar nici regizor în adevăratul sens al cuvântului. Mă interesează spectacolul viu, textul e doar o parte din spectacol ( uneori mai importantă, alteori nu). În plus, nu pot gândi un spectacol fără să am în minte spațiul, uneori îmi construiesc singurp și partea de scenografie, mă implic în partea video ( atunci când există), în alegerea sound-ului, a costumelor, amplasarea publicului, raportul acestuia cu spectacolul. Mă interesează absolut tot ce ține de acest eveniment: întâlnirea dintre spectacol și publicul său.
În ce măsură realitățile României sunt intersante din punct de vedere teatral în afara țării? Cum simte Gianina Cărbunariu percepția pieselor sale în afara țării, în comparație perceția autohtonă?
Cred că orice realitate devine interesantă, oricât de locală ar fi ea, dacă există o dimensiune umană puternică, o experiență ce poate fi comparată, regăsită în alte spații. Pe de altă parte, există și o curiozitate pentru ceea ce e „altfel”. Această curiozitate funcționează și în cazul meu. Experiența avută în festivaluri în afara țării ( unde am fost cu alte spectacole ale mele, Stop the Tempo sau mady.baby.edu) a fost foarte interesantă si m-a inspirat foarte mult. De obicei, în festivalurile internaționale, există publicul local precum și publicul internațional avizat. Așa că pe de o parte, există acel public local care încearcă să găsească punctele de legatură cu o realitate mai puțin cunoscută, pe de alta, există și publicul internațional avizat care pune spectacolul într-un context mai larg, într-o viziune mai complexă asupra teatrului la acest moment.
Trebuie să recunosc că în București am reușit să îmi creez un public la spectacolele pe care le-am făcut atât la Green Hours cât și la Teatrul Foarte Mic. De fapt, această muncă de creare a unui public pentru spectacole pe text contemporan a început încă de la Casandra, când am debutat împreună cu alți colegi regizori și actori și am reușit să impunem un repertoriu format în majoritatea lui din spectacole pe text contemporan. Publicul de la Casandra, format din elevi, studenți, oameni până în 30 de ani ne-a urmat apoi când am lucrat în alte spații de teatru. Am muncit pentru a aduce acest public la teatru, am încercat să-i convingem că teatrul li se adresează, că nu e ceva elitist sau de modă veche. Când spun că am muncit, asta înseamnă că am mers și am vorbit cu ei în facultăți, campusuri, baruri etc. Am împărțit flyere, am pus afișe, ne-am asumat să ne facem singuri publicitate, pentru că știam că numai noi puteam s-o facem așa cum trebuia. și acum mai pun afișe, nu atât de des ca la început, dar mi se pare în continuare important să-mi asum această responsabilitate.
Deși prezența criticilor de teatru „de la centru” este destul de redusă (după 6 luni de la premiera lui 20/20 sunt doar doi critici care au venit să vadă spectacolul la Targu Mures), avem totuși articole scrise de cronicari maghiari, cehi, slovaci, români ( prezenți la festivalul internațional de dramaturgie contemporană de la Budapesta unde au văzut 20/20), avem deja invitații la festivaluri din țară: Sibiu, Arad, Baia Mare, Sfântu Gheorghe, precum și invitații la festivaluri din străinătate ( Novi Sad, Debretin, Pecs, Budapesta).Ce mă bucură cel mai mult este însa prezența unui numeros public, de toate vârstele, la reprezentațiile din Tîrgu Mureș.
Ai lucrat și în teatre de stat dar mai ales în teatre independente. Există vreo diferență între cele două medii teatrale? În care te simți mai bine?
Mă simt bine acolo unde sunt respectată ca artist și mi se acceptă condițiile de lucru: alegerea textului, a echipei de lucru, a unui climat care să îmi permită să fiu creativă. L-am găsit foarte rar. În teatrele de stat care au acceptat condițiile legate de text și de echipă am avut incidente cu personalul tehnic care ne privea ca pe niște emigranți dubioși, în teatrele independente a trebuit să-mi asum și sarcini mai grele si deloc creative: organizare și producție sau co-producție, scrierea aplicațiilor pentru finanțare etc.
Cel mai bine m-am simțit într-un teatru german cu care colaborez de câțiva ani, mai mult ca dramaturg. Acum voi lucra ca regizor-dramaturg, voi face un proiect mai mare: un spectacol despre vânzarea sașilor și a svabilor din Transilvania în timpul regimului comunist. Este un teatru de stat din Munchen, Kammerspiele. Mă simt respectată ca artist și susținută în așa fel încât timpul dedicat creației să fie cât mai intens, nu mi se impun constrângeri artistice sau legate de producție, totul se negociază foarte transparent. Există niște reguli clare și pot să mă ghidez după ele. În majoritatea teatrelor din România, independente sau de stat, de cele mai multe ori domnește imprevizibilul. Sigur că asta poate avea un șarm pentru un timp, dar poate deveni foarte obositor și frustrant.
Pe când un nou spectacol semnat de Gianina Cărbunariu la Tîrgu-Mureș?
După cum spuneam, în România totul e imprevizibil. Experiența pe care am avut-o a fost foarte interesantă și noua pentru mine, atât lucrul cu o echipa mixtă de actori, cât și întâlnirile cu publicul de după spectacole, întâlniri la care am încercat să fiu prezentă pe cât posibil. În martie, pe 8 și pe 19 și 20 vom juca din nou câte două spectacole pe zi ( de la 17.00 si de la 20.00), urmate de discuții cu publicul pe care îl așteptăm să vină.
Am vrea să extindem proiectul început cu spectacolul 20/20 prin crearea unui program dedicat exclusiv liceenilor și studenților din Tîrgu Mureș. Încercăm să găsim, cu greu, o sursă de finanțare, datorită căreia să putem juca spectacolul 20/20 și să oferim accesul gratuit tinerilor spectatori, să îi invităm la dialog. În discuțiile de principiu cu profesorii și directorii unor licee din Tîrgu Mureș am avut răspunsuri pozitive până acum, ceea ce arată că e un proiect posibil și interesant pentru tinerii noștri spectatori și pentru dascălii lor.
La un alt spectacol încă nu m-am gândit, dar cu siguranță mi-ar plăcea să mai lucrez în Tîrgu Mureș. E un oraș cu o ofertă culturală diversă: Teatrul Național cu cele două secții română și maghiară, teatrele și programele independente care și-au câștigat deja un prestigiu în mediul teatral românesc ( mă refer în special la Teatrul 74 și la programul Underground al Teatrului Ariel). Există în plus facultatea de teatru, ceea ce e foarte important pentru climatul cultural al orașului.
Despre Gianina Cărbunariu
Gianina Cărbunariu s-a născut pe 9 august 1977, a studiat Literele la Universitatea București și Regia la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică (UNATC) din București. Masterat în Scriere Dramatică (UNATC, 2006). Membru fondator al grupului dramAcum. A avut burse și rezidențe de dramaturgie la Wiesbaden, Londra, Valence. Marele Premiu la Concursul Național de Dramaturgie al Ministerului Culturii, pentru Irealități din Estul sălbatic imediat (2000). Piesele sale Stop the Tempo (2003) și mady-baby.edu/Kebab (2004) – pe care le-a montat ea însăși la Teatrul LUNI de la Green Hours și Teatrul Foarte Mic –, Tipii ăștia seamănă cu părinții nostri (2005) au fost traduse, publicate și montate în Germania, Franța, Irlanda, Polonia, Marea Britanie, Italia. Spectacolele Gianinei Cărbunariu au participat la festivaluri importante din Europa – Wiesbaden, Torun, Moscova.
A scris și regizat spectacolul „20/20”, la Studio Yorick din Tîrgu-Mureș.
foto Marius Beșu
Un interviu realizat de Laurențiu Blaga
