MANIFESTUL ALTER-DANSULUI Singularitatea
ALTER DANSUL pe care îl propun nu este un proiect de circumstanță, ocazional, pentru un spectacol, un sezon sau un an, este un proiect de VIAÅ¢ă‚.
ALTER DANSUL nu înseamnă un nou mod de a dansa, ci un ALT mod personal, singular sau individual dacă se preferă, de a gândi dansul. Este vorba, în ultimă instanță, de a cultiva SINGULARITATEA ca gaj al alterității. Nu se pune problema practicării unui dans diferit de celelalte ci de a-l face să devină o formă de explorare a alterității. A relației cu Celălalt (partener de scenă, de dans, de joc etc.), cu celelalte forme de dans sau de teatru. Alter-dansul, ca singularitate, presupune preocuparea pentru reconstrucția permanentă a corpului  ducând spre o reconstrucție a relației fiecarui artist cu «diferitul», atât din el cât și din ceilalți. Prin inclusiv și nu prin exclusiv.
Propun deci un „alt-fel-de-dans” care să nu încerce să fie cu orice preț de avangardă dar nici de ariergardă. Un dans nici de „stânga”, nici de „dreapta”.
Un dans care să fie gândit pe verticală, nu pe orizontală. Atemporal. Original. Atipic. Si actual  - adică propunându-si o continuă re-actualizare. Marcat de propria si inconfundibila sa stampilă. Adică o SINGULARITATE. Dansul -Teatru versus Teatrul coregrafic
ALTER-DANSUL vrea să reducă, pe cât posibil, artificiile proprii altor discipline (arta dramatică, arhitectură, narațiune, arte plastice și/sau vizuale etc.) și de a utiliza cu predilectie mijloace aparținând dansului propriu zis. Aceasta nu înseamnă lipsă de teatralitate, ci o teatralitate coregrafică. Desigur, dacă este prezentată într-un teatru, cum se petrec lucrurile la Târgu Mureș cu Carmina Burana, coregrafia trebuie să țină cont de regulile acestuia. Însă numai ca prelungire a universului poetic al dansului și nu ca expresie a unei teatralități în sine. Coregrafia, ca artă, ar putea câștiga chiar reprezentată astfel, dezbrăcată de hainele altcuiva.
Diferențiindu-se de DANSUL - TEATRU care înseamnă dans realizat cu mijloace de teatrale, ALTER DANSUL pe care îl propun este TEATRU COREGRAFIC. Adică teatru „scris” si realizat într-un limbaj de dans. Teatrul-dans, inventat în Germania de Pina Bausch, si confirmat în lumea întreagí , dă roade foarte bune. Asta deoarece a adus un public de teatru la spectacolele de dans. Deodată, când Pina Bausch i-a utilizat pe dansatori ca pe niște actori, la dans a venit un public de teatru, ceea ce a reprezentat un pas foarte mare înainte.
Însă, ceea ce mă pasioneazí  pe mine sunt mecanismele interioare ale dansului, mi se pare că dacă mergi pe limbajului (numai al) teatrului sau al (cu predilectie a) scenografiei trădezi, pe undeva, limbajul corporal, al meu ca dansator și coregraf. În “tanz-teater”, coregraful, ca un regizor, cere dansatorilor să devină actori. Eu încerc sí  fac invers: nu sunt regizor ci coregraf, adică sunt arhitect al “constructiei” și minuțios în “ale corpului” ca un ceasornicar.
Ceea ce mă intereseazí  pe mine este să descopăr si sí  folosesc „rotițele dințate” din ceasornic, să “mí  bucur” de ingredientele, ce se află înăuntru. și atunci am inventat acest concept de teatru coregrafic. Adică fac teatru dar în loc să scriu spectacolul în franceză, în română, în spaniolă sau în latină, îl scriu în limbaj de dans. Dans în dubla sa ipostazí : în sensul interpretí rii acestuia de cí tre protagonisti, însă în același timp în sensul compoziției coregrafice. De aceea îi spun „teatru coregrafic”. O premieră la Târgu Mureș
Spre deosebire de teatrul-dans, în teatrul coregrafic propun ca dansatorul să fie foarte antrenat și maleabil, apt și prompt, și să inventăm un teatru care se joacă pe această limbă universală, cea a dansului și a coregrafiei. Când le-am vorbit echipei de la Târgu Mureș am făcut un pas înainte înexplicarea conceptului de teatru coregrafic: “Când am de a face cu dansatori profesionisti, nu cu actori, (cum ar fi de pildí  cazul a lui Attila Bordas în Carmina Burana), iau dansatorul, îl transform în actor adică îi cer să gândească, să aibă intenții de a juca, și abia după aceea, după ce s-a transformat în actor, adică a ajuns la stadiul de teatru-dans îl duc mai departe spre “starea de dans”, spre teatrul coregrafic, cu bagajul actoricesc deja însușit”.
Aici la Târgu Mureș lucrez cu actori pe care îi fac să danseze, adică nu numai să interpreteze dansul ci să se organizeze într-un spectacol din punct de vedere coregrafic, nu doar regizoral. Asta presupune ca un gest, cât de mic, într-o parte a scenei, să se repercuteze într-un alt gest, cât de mic în partea cealaltă a scenei – chiar dacă dansatorii / actori nu sunt conștienți de fiecare datí  de acest lucru, sau chiar dacă publicul nu îl percepe imediat. Există acel „efect papillon” sau al fluturelui, în care dacă bate aripa unui fluture în oceanul indian, declanșează, poate, o furtună de zăpadă în România.
Deci, este vorba de această pânză de păianjen pe care eu o organizez coregraficește, ca un arhitect care vrea să construiască o casă, nu numai ca să fie una frumoasă, dar să stea și în picioare. Este exact ca un pictor naiv, care nu e naiv pentru că e prost sau nu știe să deseneze ci reprocesează ceea ce știe să facă și proiectează o altă dimensiune. Dansatorul total
Nu e un pas înainte spre actorul total (care joacă, dansează, cântă etc) ci spre dansatorul total. Asta deoarece dansul este un limbaj accesibil oricui, adică gesturile oamenilor sunt identice, în circumstanțe similare, oriunde pe lumea asta. De pildă, pe plajele din Marsilia, Tunis sau de la Viña del Mar, băieții care vând scoici au exact aceleași gesturi ca cei de la Mamaia! E același mers, aceeași manieră de a striga – indiferent de limba pronunțată – același limbaj corporal. Când ceri nota la restaurant, e același gest peste tot. Deci aceste „ideograme mișcătoare” sau arhetipuri gestualeñ, le înțelege oricine, oriunde. Tot așa, se face amor la fel oriunde pe planetă, nu vine un coregraf să te organizeze…
Le spuneam colaboratorilor de la Târgu Mureș că trebuie să-și găsească niște motivații lăuntrice de supraviețuire a gestului, ca acesta să nu moară. Adică să trí iascí  o miscare, ca și cum ar fi prima dar și ultima din viața lor! Valoarea gestului, a mișcării să fie alta decât în viața reală, dar și alta față de teatru. Timpul trece altfel în dans, exact cum o spune Eminescu: „Porni Luceafărul. Creșteau / În cer a lui aripe. / și căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe”.
Așadar este vorba de un pas spre dansatorul în general, care nu numai dănțuiește ci dansează. Toate gesturile sunt magice, nu există mișcare care să nu fie magică. Un gest, oricât de mic, îl propun  ca pe stafida din cozonac pe care o extragi și o savurezi ca un copil înainte de consuma restul! Mi-ar place ca acest spectacol, Carmina Burana să poată fi prezentat, de pildă, și într-o garí , fără lumini și decor speciale, să fie valabil oriunde. Ca o confirmare a conceptului de  teatru coregrafic si în acelasi timp ca o proclamare ca manifest a ideii de Alter-Dans. Gigi Căciuleanu