Eugen Barbu
19.10.09 | Critici in profil RO
BARBU, Eugen (n. 20.02.1924, București, m. 7.09.1993, București) a fost un prozator, dramaturg, eseist, poet și publicist. Tatăl, Nicolae Barbu, a fost lucrător CFR. E. B. obține diploma de bacalaureat în 1943 la Liceul Internat Schewitz-Thyerin, înscriindu-se apoi la Facultatea de Drept din București și absolvind, în cele din urmă, școala de Ofițeri și Jandarmi (1943-1945). Viitorul scriitor este, pe rând, fotbalist, antrenor, apoi tipograf și corector la Casa Scânteii.
Între 1962 și 1968 e redactor-șef al revistei Luceafărul, urmând să fie cunoscut drept conducător al publicației Săptămâna culturală a capitalei (1970-1989). După revoluția din 1989, fondează și conduce revista România Mare. Ocupă importante funcții politice în timpul regimului comunist, împletite cu poziții de influență în cultură – membru supleant al Comitetului Central al PCR din 1969, membru corespondent al Academiei RSR (din 1974), deputat (1975). I se acordă numeroase premii naționale iar în 1978 primește Premiul Herder. Publică în Fapta (unde debutează), frecventează cenaclul Sburătorul, colaborează cu literatură sau cu texte de atitudine, politice sau chiar cronică sportivă la majoritatea ziarelor și revistelor din capitală.
Debutează editorial cu Gloaba (1955), un volum de proză scurtă, urmat de apariția în 1957 a romanului Groapa, care îl consacră drept prozator important și e cotat ca o operă esențială pentru istoria literaturii române din secolul trecut. Romanul este, până la ediția definitivă din 1982, supus la numeroase modificări. Alături de alte volume de nuvele, reportaje și note de călătorie, E. B. publică și un eseu cu titlul Măștile lui Goethe (1967). Dimensiunea epică are cea mai importantă anvergură în scriitura lui E. B., care semnează cărți cu un puternic caracter simbolic, considerate, de o bună parte a criticii literare, capodopere (Principele – 1969, Săptămâna nebunilor – 1981). Scrie de asemenea numeroase scenarii de film și e protagonistul unui scandal public, fiind suspectat de plagiat în romanul Incognito (I-IV, 1975-1980).
O întreprindere critică hrănită dintr-o subiectivitate acaparatoare și capricioasă este O istorie polemică și antologică a literaturi române de la origini până în prezent, un proiect dovedit utopic (mai multe volume) din care apare doar primul tom, în 1975. Istoria... lui E. B. e reprezentativă pentru spiritul vulcanic al scriitorului, pentru temperamentul lui instabil, pentru egocentrismul accentuat al sensibilității lui. Menirea esențială a Istoriei literaturii e una polemică, combativă, pentru că literatura, pentru E. B., servește impunerii unor poziții subiective, unor opțiuni vehement personale. Ca document al fervorilor și neliniștilor propriului sine, Istoria lui E. B. poate fi citită psihanalitic, dar și ca un produs al epocii, o expresie a exceselor și obsesiilor acesteia, al reflexelor ei de frustrare tipic periferică.
Autor al unei opere de flagrantă inegalitate, prizonier al unei obsesii a monumentalității care răzbate în febrilitățile scrisului lui, E. B. e o figură controversată și, poate tocmai de aceea, greu de negociat etic, estetic, axiologic. Nu în puține rânduri, individul biografic, cu slăbiciunile sale morale, amenință să pericliteze receptarea marilor sale romane, ivite în rețeaua complicată de lumini și umbre ale unei opere pestrițe, din care nu lipsește maculatura, facilitatea, rețeta de consum.
Opera critică:
Măștile lui Goethe, București, 1967; O istorie polemică și antologică a literaturii române, 1976
Între 1962 și 1968 e redactor-șef al revistei Luceafărul, urmând să fie cunoscut drept conducător al publicației Săptămâna culturală a capitalei (1970-1989). După revoluția din 1989, fondează și conduce revista România Mare. Ocupă importante funcții politice în timpul regimului comunist, împletite cu poziții de influență în cultură – membru supleant al Comitetului Central al PCR din 1969, membru corespondent al Academiei RSR (din 1974), deputat (1975). I se acordă numeroase premii naționale iar în 1978 primește Premiul Herder. Publică în Fapta (unde debutează), frecventează cenaclul Sburătorul, colaborează cu literatură sau cu texte de atitudine, politice sau chiar cronică sportivă la majoritatea ziarelor și revistelor din capitală.
Debutează editorial cu Gloaba (1955), un volum de proză scurtă, urmat de apariția în 1957 a romanului Groapa, care îl consacră drept prozator important și e cotat ca o operă esențială pentru istoria literaturii române din secolul trecut. Romanul este, până la ediția definitivă din 1982, supus la numeroase modificări. Alături de alte volume de nuvele, reportaje și note de călătorie, E. B. publică și un eseu cu titlul Măștile lui Goethe (1967). Dimensiunea epică are cea mai importantă anvergură în scriitura lui E. B., care semnează cărți cu un puternic caracter simbolic, considerate, de o bună parte a criticii literare, capodopere (Principele – 1969, Săptămâna nebunilor – 1981). Scrie de asemenea numeroase scenarii de film și e protagonistul unui scandal public, fiind suspectat de plagiat în romanul Incognito (I-IV, 1975-1980).
O întreprindere critică hrănită dintr-o subiectivitate acaparatoare și capricioasă este O istorie polemică și antologică a literaturi române de la origini până în prezent, un proiect dovedit utopic (mai multe volume) din care apare doar primul tom, în 1975. Istoria... lui E. B. e reprezentativă pentru spiritul vulcanic al scriitorului, pentru temperamentul lui instabil, pentru egocentrismul accentuat al sensibilității lui. Menirea esențială a Istoriei literaturii e una polemică, combativă, pentru că literatura, pentru E. B., servește impunerii unor poziții subiective, unor opțiuni vehement personale. Ca document al fervorilor și neliniștilor propriului sine, Istoria lui E. B. poate fi citită psihanalitic, dar și ca un produs al epocii, o expresie a exceselor și obsesiilor acesteia, al reflexelor ei de frustrare tipic periferică.
Autor al unei opere de flagrantă inegalitate, prizonier al unei obsesii a monumentalității care răzbate în febrilitățile scrisului lui, E. B. e o figură controversată și, poate tocmai de aceea, greu de negociat etic, estetic, axiologic. Nu în puține rânduri, individul biografic, cu slăbiciunile sale morale, amenință să pericliteze receptarea marilor sale romane, ivite în rețeaua complicată de lumini și umbre ale unei opere pestrițe, din care nu lipsește maculatura, facilitatea, rețeta de consum.
Opera critică:
Măștile lui Goethe, București, 1967; O istorie polemică și antologică a literaturii române, 1976
