Despre teatru, cu Miruna Runcan
04.01.10 | Dialoguri online RO
"Cronicile teatrale au din ce în ce mai puțină greutate în publicistica culturală, care e la rândul său într-o continuă hemoragie."De câțiva ani buni, la Cluj Napoca, încercați să puneți bazele unei adevărate școli de dramaturgie românească. De ce?
Ideea unei școli de dramaturgie nu îmi aparține decât în măsura în care am sprijinit-o constant. De fapt, ea s-a născut la voi, la Tîrgu-Mureș, și motorul ei inițial a fost – e obligatoriu să se știe asta – Alina Nelega, prin Dramafest. Noi ne-am alăturat aproape imediat inițiativei și am colaborat dinăuntru la inventarea primei reviste alternative de prestigiu, care a fost ultimaT. A fost un proiect ambițios, poate chiar prea ambițios pentru vremea aceea (1998-2000), dar care ne-a limpezit pe toți, cred.
școala de dramaturgie clujeană a fost în integralitatea ei construcția regretatului meu partener de aventură C.C. Buricea-Mlinarcic, care a venit aici, în casa studenției sale, în 1999 și a transformat din proprie inițiativă cursul de treatrologie de anul II într-unul de scriitură dramaturgică (adaptare un semestru, dramatizare al doilea). Apoi, când a pornit reforma Bologna, am suplimentat împreună procesul educațional cu o oferta de opțional în Dramaturgie-Scenaristică, tot în semestrul 2 anul II. și cînd am reorganizat masteratul, Cristian a cerut - și a obținut – un modul opțional special de dramaturgie, la care a predat două cursuri semestriale, un altul fiind acoperit de Visky Andras, iar al patrulea fiind dedicat proiectului final de scriitură-dizertație.
În toată această strădanie de construcție educațională și didactică participația mea e una mai degrabă organizațională, meritul de substanță (metodă, exerciții, teme, plus încăpățînarea și revărsarea de energie) aparținînd autorilor, fiindcă din 2007 Cristian a reușit să își asocieze și un asistent pe măsură, Raluca Sas Marinescu, fosta noastră studentă și masterandă, azi doctorand la voi la școală. Simultan, din 2004 am construit împreună programul extracurricular de cercetare și creație Dramatugia Cotidianului, care în timp s-a instituționalizat prin granturi AFCN și CNCSIS.
De ce am făcut toate astea, întrebi? Fiindcă, așa cum și Alina Nelega și Cristian, și apoi Nicu Mandea au spus continuu, peste zece ani, legătura dintre spectacolul teatral românesc, scriitura dramaturgică și lumea vie trebuie refăcută sănătos, altminteri ne înecăm în filozofări teatrale „de export” și, ignorîndu-ne menirea (de oameni de teatru și de oameni de școală) ne sinucidem profesional.
Cum comentați “Inițiativa Caraman”? Este ea o posibilă armă prin care dramaturgia românească să supraviețuiască?
E o întrebare cu două răspunsuri, unul de principiu și unul ...administrativ, sau organizațional. Într-un fel, e cam ca spiritul de geometrie și cel de nuanță ale lui Pascal.
Cel de principiu: Da, Caraman, Macrinici, Saviana și ceialți semnatari de bază au dreptate în analiza lor, e una de bun simț. Eu însămi am obosit de cînd tot scriu despre asta, cred ca primul articol de acest fel pe care l-am scris datează din 1994! Da, instituțiile de spectacol plătite din bani publici ar trebui să promoveze dramaturgia națională, atât pe cea clasică cît și pe cea contemporană. și aici nu mă pot împiedica să subliniez că, pentru mine, „clasic” se întinde pînă la 1989, cuprinzând inclusiv piesa bună scrisă în comunism, care a fost pe nedrept ștearsă cu buretele din patrimoniul reprezentabil. Fiindcă sunt câțiva autori care merită cu prisosință revizitați, au piese excepționale: Sorescu, Mazilu, Băieșu, Dumitru Solomon (aflu cu mare, mare bucurie că Victor Ioan Frunză a avut premiera cu un spectacol insolit, din piesele scurte ale acestuia din urmă, la Brăila). Mai sunt și alții, cu cîte o piesă, două...
Dar, în principal, revenind la o tradiție coerentă și benefică din interbelic, teatrele care sunt plătite din banii mei și ai voștri ar trebui să promoveze coerent piesa scrisă azi, aici, acum. Numai din multe încercări se poate relansa o mișcare scriitoricească puternică și necesară, asociată vitalilității reale a scenei și îndiguind tăvălugul de „rescrieri regizorale” ilegitime și neinteligibile din Sofocle și Shakespeare. E inadmisibil faptul că trec stagiuni întregi și Naționalele nu produc un singur text de teatru contemporan românesc. E inadmisibil că atîtea piese bune au rămas, douăzeci de ani, în cărți, și asta a îndepărtat autori de toată isprava de scenă (Zograffi e cel dintîi care-mi vine în minte, fiindcă doar două montări, și alea complet devitalizate în raport cu textul, ale superbului Petru, reprezintă o rușine națională. Ca să nu mai vorbesc de alte cel puțin trei piese ale lui, ori de Evangheliștii Alinei Mungiu, ori de A!Frica și T/Å¢ara mea ale lui Macrinici, și de cîte alte texte excepționale, care ar fi putut fi duse și „bine vîndute” în toate colțurile lumii!)
A doua parte de răspuns, cea de nuanță?... Cristian Buricea avea o vorbă cam dură... „Nu trebuie să scrie în Biblie că n-ai voie să faci pipi pe gard!” Atfel spus, nu cred în îngrădirea pe cale legală a libertății de inițiativă. Cred în schimb în... politici culturale. Nu cred că trebuie să obligi, franțuzește, instituția teatrală, să facă 30% producție bazată pe text românesc, ca televiziunile „europene”. N-ai să obții decît aiureli și ipocrite tehnici de fraudare. La care românul e mare meșter. Cred, în schimb, că poți modifica legislația, inclusiv printr-o reformă internă, a Ministerului Culturii (ordine ministeriale, hotărâri de guvern etc.) pentru stimularea creației originale în dramaturgie. Îndemnând toate instituțiile publice de spectacol să construiască programe de comisionare, concursuri de dramaturgie premiate cu montare, festivaluri de dramaturgie tânără etc. și condiționând, de exemplu, contactele de management ale directorilor de teatre plătiți de la buget, de prezentarea și punerea în scenă a unor proiecte în acest sens. Ori oferind avantaje bugetare direcționate în această direcție strictă.
Fiindcă, da, este o măgărie nemăsurată să plătești „un star regizoral” cu 5000 de euro pentru o montare „inspirată” din Shakespeare, a cărei producție mai costă încă 1000 de euro, și să refuzi în același timp să direcționezi fonduri bugetare (și așa chinuite de povara salariilor) către autorul dramatic viu. Firește, pun în paranteză criza economică actuală, dar lucrurile astea nu s-au schimbat de douăzeci de ani, în niciun fel serios.
Se vorbește mult despre faptul că, în teatrul românesc, soarele răsare de la București. Este un clișeu sau doar un orgoliu pe care mediul teatral din Capitală îl afișează ori de câte ori Provincia își manifestă dreptul la existență?
Sincer? Cred că în ultimii ani foarte multe din spectacolele bune s-au petrecut în afara Bucureștiului. Sau, oricum, cele îndrăznețe. Dar, desigur, acolo unde ai o puzderie de teatre, și dinamica publicurilor e alta, și oferta estetică e în consecință. Adevărul e că, dincolo de micile frustrări pe care le poartă fiecare cu sine, nu cred în antagonismul ăsta între Capitală și Provincie. Cred că există și vor continua să existe locuri în care omul și proiectul său sfințesc... Așa cum s-a întîmplat cu Sfîntu Gheorghe pe vremea lui Macrinici și, iată, continuă în altă formă și azi. Cum se întimplă, de peste un deceniu, cu alternativa reală a „naționalelor”, cea maghiară de la Cluj; sau cu cea cu adevărat alternativă, de la Gheorghieni. Brăila e, azi, un loc unde chiar mi-ar plăcea să fiu, din când în când, fie și-o muscă. (Sunt foarte mândră că fosta noastră studentă, Miruna Suru, a avut curajul și seninătatea muncitoare de a pleca acolo ca secretar literar). Mureșul, de exemplu, e, cu sincope, un spațiu în care mereu ceva se întîmplă; fie și dacă te gândești că e, probabil, unicul oraș din țară în care, pe lîngă Național (pe care, sincer, eu l-aș sparge în mai multe instituții) are cel puțin patru alte teatre care-și crează încăpățînat propria tradiție recentă, plus Universitatea de Artă Teatrală, atît de dinamică în ultimii ani. Sunt aproape geloasă (în sensul bun, firește).
Criza generală nu are cum să nu lovească și teatrul. În ce măsură acest fenomen poate folosi drept acoperire pentru anumite neputințe ale teatrului nostru?
Criza e, în materie de teatru românesc, cea mai comodă și mai de așteptat scuză. De douăzeci de ani nu s-a produs nici o reformă radicală, fiindcă nimeni nu și-a asumat vreo construcție solidă de politică culturală. Putem linștit să pierdem încă un deceniu cu același refren: „Nu sunt bani, ce mai vreți?”
Bogdan Ghiu sugera, într-o serie de articole de pe blogul său (dați de ele și pe Liternet) că o criză economică de o asemenea amploare ar putea fi, și la noi ca și aiurea, un mare avantaj: cel de a regândi prioritățile și a redefini țintele comunicării artistice. Sunt însă, ca și el, teribil de sceptică în acest sens. Cred că și în cultură, ca și oriunde altundeva, criza îl face pe român să-și exercite specializarea milenară: te bagi în pivniță și aștepți să treacă. Uitați-vă la discursurile prezidențiale pe această temă, așa puține cum sunt. Toate se rezumă la a ne spune că...în trimestru doi, în trimestrul trei 2010, reîncepem să creștem. Deci, că trece, ca pojarul, ca varicela. Ea trece, iar noi tot subdezvoltați rămânem.
Sincer, eu aș opera aici, în sfârșit, o tăiere în carne vie, reorientînd fondurile de la rădăcină, către programe și producții orientate punctual, către publicuri diferențiate pe interese, gusturi, vârste și tipuri de socializare. În fine, e prea mult de dezbătut pentru un interviu.
Festivalul Național de Teatru 2009 a fost poate cel mai hulit din ultimii ani. Cărui fapt se datorează acest val negativist, manifestat mai ales în rândul criticilor?
N-am fost a festival din motive...tragic-obiective. Cristian Buricea-Mlinarcic ne-a părăsit în seara dinaintea lansării Suplimentuui ManInFest dedicat Dramaturgiei Cotidianului; care lansare a avut totuși loc la Cărturești, fără noi, dar cu o parte din echipa care deja era acolo. Deci, n-am nici o competență și nici o legitimitate în a mă pronunța despre festival.
Mă pot pronunța, pe baza unei simple analize de discurs, cu privire la reacțiile criticii. Cred că, într-o copleșitoare măsură, ele sunt reflexul unei exasperări create, în principal, nu de festivalul în sine, chiar dacă mai toată lumea a dat vina pe Cristina Modreanu ca selecționer și organizator. Însă exasperarea e provocată, probabil, mai degrabă de felul în care arată teatrul românesc azi, la asemenea luări de temperatură cum e Festivalul Național. (și cu Sibiul e la fel, numai că acolo nu îndrăznește mai nimeni să conteste selecționerul, fiindcă e mereu același și altminteri nu mai primește invitație anul următor). Orice selecționer are o direcție prioritară și filtrează prin propriul gust. Sunt convinsă că oricare altul ar fi produs reacții similare. Ele au fost la fel de violente și anul trecut, chiar dacă nu la fel de vocale public; spun asta fiindcă am participat atunci la ședința de alegeri a AICT, unde-a fost un haos absolut penibil.
Mie îmi place, de exemplu, structura actuală a ofertelor festivaliere mult mai mult decît cea tecută, din directoratul Marinei Constantinescu. și-mi place spiritul Scena.ro. Dar cum arată o copleșitoare majoritate a a spectacolelor regizorilor din propria mea generație nu-mi pace. Fiindcă, în cazul meu, știu pe dinafara, încă dinainte de a intra în sală, cum vor fi ele scenografic, tematic, chiar și actoricește. Ceea ce e inhibant, cînd nu producător de furie. O selecție națională e o hartă aproximativă a producției anuale. și ne exasperează că ea arată monoton. În fine, îmi cer scuze că am o opinie, fie ea și distanțată, într-o chestiune despre care, de fapt, n-aș avea dreptul să am, fiindcă, nu-i așa, „n-am fost acolo”.
Cum caracterizați “mănușa” aruncată de regizorul Theodor Cristian Popescu cu privire la analiza discursului critic în teatrul românesc?
Provocarea lui Cristi Popescu e una serioasă și necesară. Am însă, alături de unii colegii ai mei, serioase dubii că ea va provoca o dezbatere coerentă, fiindcă minuscula comunitate critică românească e pe cât de neomogenă, pe atît de blazată și de puțin înclinată către autoscopie. Asta în condițiile în care am o mare simpatie față de criticul de teatru care i-a provocat indignarea, Oana Stoica, care e o persoană sinceră și neînregimentată, cu un profund simț analitic. Dar, sigur, a scrie despre un spectacol pe care nu l-ai văzut până la sfîrșit e total ilegitim. Ai dreptul să pleci, ca oricare spectator, dar atunci nu te pronunți. Pe de altă parte, știu din experiența teatrală nemijlocită, din anii cînd lucram în teatru, că un spectacol deplasat, ori în turneu, ori în festival, nu mai e aceeași construcție de la sediu și-ți poate crea surprize neplăcute. Asta în chestiunea primară, de la care a plecat provocarea lui Cristi. În chestiunea provocării, rămân la teza mea de bază, de acum zece ani. și anume aceea că breasla, atâta câtă e, ar trebui să se hotărască într-o bună zi să se definească pe sine, altminteri moare. Ceea ce e, de altfel, vizibil: cronicile teatrale au din ce în ce mai puțină greutate în publicistica culturală, care e la rândul său într-o continuă hemoragie. Primul pas e constrcția unui cod deontoogic. Am schițat unul hazliu, la finalul cărții mele Modelul teatral românesc, apărută în 2001. N-a reacționat atunci NIMENI. și nici azi nu va reacționa. Fiindcă a-ți asuma reguli, fie și în formă de decalog, presupune responsabilitate, disciplină și autocunoaștere. Ceea ce, nu-i așa, e obositor și picticos.
Cinci lucruri de care trebuie să țină seama un critic de teatru în momentul unei cronici de spectacol?
Să servești spectatorul, nu echipa de creatori. Să faci spectatorul să vadă ce-ai văzut tu. Să faci spectatorul să înțeleagă ceea ce-i spui, oricît de disconfortant ar fi asta. Să nu scrii decît atunci cînd ai ceva de spus, adică atunci cînd ai o opinie formată. Să acționezi ca martor, nu ca memorialist, altfel spus: cronica nu e despre tine, e despre spectacolul de teatru.
Dacă școala de dramaturgie românească începe să își facă simțită prezența atât prin studenții Dumneavoastră de la Cluj Napoca, dar și prin tânărul master de scriere dramatică al Alinei Nelega, de la Tîrgu-Mureș, pe când o școală de critică teatrală în România?
O să-ți răspund ceva aparent paradoxal. Nu cred că e nevoie de o școală de critică de teatru. Cred că e nevoie (majoră) de o școală de jurnalism cultural, cuprinzînd literatura de orice fel, inclusiv științifică, artele spectacolului, artele plastice, muzica.... Criticul de teatru s-ar putea specializa, după propriile puteri și înclinații, abia plecând de aici. Fiindcă eu cred că în ziua de azi un critic de teatru care nu citește cărți care nu sunt teatru (roman, poezie, eseu, filozofie), care nu vede filme la zi, care nu vede dans, care nu merge la expoziții sau performance, care nu se mișcă cu relativă ușurință prin spațiul muzical, care nu știe nimic despre piața jocului pe computer e definitiv handicapat. Cititorul lui de douăzeci de ani e mai bine pregătit punctual, pe domeniie lui de interes, decât cronicarul.
Nu e vorba despre a face totul după ureche, dimpotrivă. Ci despre a acoperi, la nivelul de bază, câmpul cutural, și a-ți specializa scriitura în funcție de competențe de adâncime, în timp și prin jocul echilibrat al practicii nemijlocite cu pregătirea teoretică.
De-asta am înființat, acum șapte ani, Man.In.Fest, nu numai din dorința de a construi o platformă de dezbatere pentru dramaturgia și spectacologia tinere. Dar, firește, e un efort de durată, și el necesită o construcție educațională complexă, al cărui cadru abia începe să fie schițat în România. Discursul de analiză și evaluare critică a câmpului cutural trebuie să-și recucerească prestanța și autoritatea, iar pentru asta el trebuie să devină credibil și interconectat pe domenii ale creației. Fiindcă și publicurile sunt interconectate. Restul e scandal și publicitate.
Miruna Runcan s-a născut la data de 29 octombrie 1954 în București. Important critic de teatru, Miruna Runcan este profesor la Facultatea de Teatru și Televiziune a Universității Babes-Bolyai din Cluj. Printre cărțile sale se numără: "Cinci divane ad-hoc", "A patra putere - legislație și etică pentru jurnaliști", "Teatrealizarea și reteatralizarea în România (1920 - 1960). A publicat sute de articole de analiză și cercetare în domeniul teatrului fiind una dinstre cele mai importante voci din acest domeniu.
un interviu realizat de Laurențiu Blaga
Ideea unei școli de dramaturgie nu îmi aparține decât în măsura în care am sprijinit-o constant. De fapt, ea s-a născut la voi, la Tîrgu-Mureș, și motorul ei inițial a fost – e obligatoriu să se știe asta – Alina Nelega, prin Dramafest. Noi ne-am alăturat aproape imediat inițiativei și am colaborat dinăuntru la inventarea primei reviste alternative de prestigiu, care a fost ultimaT. A fost un proiect ambițios, poate chiar prea ambițios pentru vremea aceea (1998-2000), dar care ne-a limpezit pe toți, cred.
școala de dramaturgie clujeană a fost în integralitatea ei construcția regretatului meu partener de aventură C.C. Buricea-Mlinarcic, care a venit aici, în casa studenției sale, în 1999 și a transformat din proprie inițiativă cursul de treatrologie de anul II într-unul de scriitură dramaturgică (adaptare un semestru, dramatizare al doilea). Apoi, când a pornit reforma Bologna, am suplimentat împreună procesul educațional cu o oferta de opțional în Dramaturgie-Scenaristică, tot în semestrul 2 anul II. și cînd am reorganizat masteratul, Cristian a cerut - și a obținut – un modul opțional special de dramaturgie, la care a predat două cursuri semestriale, un altul fiind acoperit de Visky Andras, iar al patrulea fiind dedicat proiectului final de scriitură-dizertație.
În toată această strădanie de construcție educațională și didactică participația mea e una mai degrabă organizațională, meritul de substanță (metodă, exerciții, teme, plus încăpățînarea și revărsarea de energie) aparținînd autorilor, fiindcă din 2007 Cristian a reușit să își asocieze și un asistent pe măsură, Raluca Sas Marinescu, fosta noastră studentă și masterandă, azi doctorand la voi la școală. Simultan, din 2004 am construit împreună programul extracurricular de cercetare și creație Dramatugia Cotidianului, care în timp s-a instituționalizat prin granturi AFCN și CNCSIS.
De ce am făcut toate astea, întrebi? Fiindcă, așa cum și Alina Nelega și Cristian, și apoi Nicu Mandea au spus continuu, peste zece ani, legătura dintre spectacolul teatral românesc, scriitura dramaturgică și lumea vie trebuie refăcută sănătos, altminteri ne înecăm în filozofări teatrale „de export” și, ignorîndu-ne menirea (de oameni de teatru și de oameni de școală) ne sinucidem profesional.
Cum comentați “Inițiativa Caraman”? Este ea o posibilă armă prin care dramaturgia românească să supraviețuiască?
E o întrebare cu două răspunsuri, unul de principiu și unul ...administrativ, sau organizațional. Într-un fel, e cam ca spiritul de geometrie și cel de nuanță ale lui Pascal.
Cel de principiu: Da, Caraman, Macrinici, Saviana și ceialți semnatari de bază au dreptate în analiza lor, e una de bun simț. Eu însămi am obosit de cînd tot scriu despre asta, cred ca primul articol de acest fel pe care l-am scris datează din 1994! Da, instituțiile de spectacol plătite din bani publici ar trebui să promoveze dramaturgia națională, atât pe cea clasică cît și pe cea contemporană. și aici nu mă pot împiedica să subliniez că, pentru mine, „clasic” se întinde pînă la 1989, cuprinzând inclusiv piesa bună scrisă în comunism, care a fost pe nedrept ștearsă cu buretele din patrimoniul reprezentabil. Fiindcă sunt câțiva autori care merită cu prisosință revizitați, au piese excepționale: Sorescu, Mazilu, Băieșu, Dumitru Solomon (aflu cu mare, mare bucurie că Victor Ioan Frunză a avut premiera cu un spectacol insolit, din piesele scurte ale acestuia din urmă, la Brăila). Mai sunt și alții, cu cîte o piesă, două...
Dar, în principal, revenind la o tradiție coerentă și benefică din interbelic, teatrele care sunt plătite din banii mei și ai voștri ar trebui să promoveze coerent piesa scrisă azi, aici, acum. Numai din multe încercări se poate relansa o mișcare scriitoricească puternică și necesară, asociată vitalilității reale a scenei și îndiguind tăvălugul de „rescrieri regizorale” ilegitime și neinteligibile din Sofocle și Shakespeare. E inadmisibil faptul că trec stagiuni întregi și Naționalele nu produc un singur text de teatru contemporan românesc. E inadmisibil că atîtea piese bune au rămas, douăzeci de ani, în cărți, și asta a îndepărtat autori de toată isprava de scenă (Zograffi e cel dintîi care-mi vine în minte, fiindcă doar două montări, și alea complet devitalizate în raport cu textul, ale superbului Petru, reprezintă o rușine națională. Ca să nu mai vorbesc de alte cel puțin trei piese ale lui, ori de Evangheliștii Alinei Mungiu, ori de A!Frica și T/Å¢ara mea ale lui Macrinici, și de cîte alte texte excepționale, care ar fi putut fi duse și „bine vîndute” în toate colțurile lumii!)
A doua parte de răspuns, cea de nuanță?... Cristian Buricea avea o vorbă cam dură... „Nu trebuie să scrie în Biblie că n-ai voie să faci pipi pe gard!” Atfel spus, nu cred în îngrădirea pe cale legală a libertății de inițiativă. Cred în schimb în... politici culturale. Nu cred că trebuie să obligi, franțuzește, instituția teatrală, să facă 30% producție bazată pe text românesc, ca televiziunile „europene”. N-ai să obții decît aiureli și ipocrite tehnici de fraudare. La care românul e mare meșter. Cred, în schimb, că poți modifica legislația, inclusiv printr-o reformă internă, a Ministerului Culturii (ordine ministeriale, hotărâri de guvern etc.) pentru stimularea creației originale în dramaturgie. Îndemnând toate instituțiile publice de spectacol să construiască programe de comisionare, concursuri de dramaturgie premiate cu montare, festivaluri de dramaturgie tânără etc. și condiționând, de exemplu, contactele de management ale directorilor de teatre plătiți de la buget, de prezentarea și punerea în scenă a unor proiecte în acest sens. Ori oferind avantaje bugetare direcționate în această direcție strictă.
Fiindcă, da, este o măgărie nemăsurată să plătești „un star regizoral” cu 5000 de euro pentru o montare „inspirată” din Shakespeare, a cărei producție mai costă încă 1000 de euro, și să refuzi în același timp să direcționezi fonduri bugetare (și așa chinuite de povara salariilor) către autorul dramatic viu. Firește, pun în paranteză criza economică actuală, dar lucrurile astea nu s-au schimbat de douăzeci de ani, în niciun fel serios.
Se vorbește mult despre faptul că, în teatrul românesc, soarele răsare de la București. Este un clișeu sau doar un orgoliu pe care mediul teatral din Capitală îl afișează ori de câte ori Provincia își manifestă dreptul la existență?
Sincer? Cred că în ultimii ani foarte multe din spectacolele bune s-au petrecut în afara Bucureștiului. Sau, oricum, cele îndrăznețe. Dar, desigur, acolo unde ai o puzderie de teatre, și dinamica publicurilor e alta, și oferta estetică e în consecință. Adevărul e că, dincolo de micile frustrări pe care le poartă fiecare cu sine, nu cred în antagonismul ăsta între Capitală și Provincie. Cred că există și vor continua să existe locuri în care omul și proiectul său sfințesc... Așa cum s-a întîmplat cu Sfîntu Gheorghe pe vremea lui Macrinici și, iată, continuă în altă formă și azi. Cum se întimplă, de peste un deceniu, cu alternativa reală a „naționalelor”, cea maghiară de la Cluj; sau cu cea cu adevărat alternativă, de la Gheorghieni. Brăila e, azi, un loc unde chiar mi-ar plăcea să fiu, din când în când, fie și-o muscă. (Sunt foarte mândră că fosta noastră studentă, Miruna Suru, a avut curajul și seninătatea muncitoare de a pleca acolo ca secretar literar). Mureșul, de exemplu, e, cu sincope, un spațiu în care mereu ceva se întîmplă; fie și dacă te gândești că e, probabil, unicul oraș din țară în care, pe lîngă Național (pe care, sincer, eu l-aș sparge în mai multe instituții) are cel puțin patru alte teatre care-și crează încăpățînat propria tradiție recentă, plus Universitatea de Artă Teatrală, atît de dinamică în ultimii ani. Sunt aproape geloasă (în sensul bun, firește).
Criza generală nu are cum să nu lovească și teatrul. În ce măsură acest fenomen poate folosi drept acoperire pentru anumite neputințe ale teatrului nostru?
Criza e, în materie de teatru românesc, cea mai comodă și mai de așteptat scuză. De douăzeci de ani nu s-a produs nici o reformă radicală, fiindcă nimeni nu și-a asumat vreo construcție solidă de politică culturală. Putem linștit să pierdem încă un deceniu cu același refren: „Nu sunt bani, ce mai vreți?”
Bogdan Ghiu sugera, într-o serie de articole de pe blogul său (dați de ele și pe Liternet) că o criză economică de o asemenea amploare ar putea fi, și la noi ca și aiurea, un mare avantaj: cel de a regândi prioritățile și a redefini țintele comunicării artistice. Sunt însă, ca și el, teribil de sceptică în acest sens. Cred că și în cultură, ca și oriunde altundeva, criza îl face pe român să-și exercite specializarea milenară: te bagi în pivniță și aștepți să treacă. Uitați-vă la discursurile prezidențiale pe această temă, așa puține cum sunt. Toate se rezumă la a ne spune că...în trimestru doi, în trimestrul trei 2010, reîncepem să creștem. Deci, că trece, ca pojarul, ca varicela. Ea trece, iar noi tot subdezvoltați rămânem.
Sincer, eu aș opera aici, în sfârșit, o tăiere în carne vie, reorientînd fondurile de la rădăcină, către programe și producții orientate punctual, către publicuri diferențiate pe interese, gusturi, vârste și tipuri de socializare. În fine, e prea mult de dezbătut pentru un interviu.
Festivalul Național de Teatru 2009 a fost poate cel mai hulit din ultimii ani. Cărui fapt se datorează acest val negativist, manifestat mai ales în rândul criticilor?
N-am fost a festival din motive...tragic-obiective. Cristian Buricea-Mlinarcic ne-a părăsit în seara dinaintea lansării Suplimentuui ManInFest dedicat Dramaturgiei Cotidianului; care lansare a avut totuși loc la Cărturești, fără noi, dar cu o parte din echipa care deja era acolo. Deci, n-am nici o competență și nici o legitimitate în a mă pronunța despre festival.
Mă pot pronunța, pe baza unei simple analize de discurs, cu privire la reacțiile criticii. Cred că, într-o copleșitoare măsură, ele sunt reflexul unei exasperări create, în principal, nu de festivalul în sine, chiar dacă mai toată lumea a dat vina pe Cristina Modreanu ca selecționer și organizator. Însă exasperarea e provocată, probabil, mai degrabă de felul în care arată teatrul românesc azi, la asemenea luări de temperatură cum e Festivalul Național. (și cu Sibiul e la fel, numai că acolo nu îndrăznește mai nimeni să conteste selecționerul, fiindcă e mereu același și altminteri nu mai primește invitație anul următor). Orice selecționer are o direcție prioritară și filtrează prin propriul gust. Sunt convinsă că oricare altul ar fi produs reacții similare. Ele au fost la fel de violente și anul trecut, chiar dacă nu la fel de vocale public; spun asta fiindcă am participat atunci la ședința de alegeri a AICT, unde-a fost un haos absolut penibil.
Mie îmi place, de exemplu, structura actuală a ofertelor festivaliere mult mai mult decît cea tecută, din directoratul Marinei Constantinescu. și-mi place spiritul Scena.ro. Dar cum arată o copleșitoare majoritate a a spectacolelor regizorilor din propria mea generație nu-mi pace. Fiindcă, în cazul meu, știu pe dinafara, încă dinainte de a intra în sală, cum vor fi ele scenografic, tematic, chiar și actoricește. Ceea ce e inhibant, cînd nu producător de furie. O selecție națională e o hartă aproximativă a producției anuale. și ne exasperează că ea arată monoton. În fine, îmi cer scuze că am o opinie, fie ea și distanțată, într-o chestiune despre care, de fapt, n-aș avea dreptul să am, fiindcă, nu-i așa, „n-am fost acolo”.
Cum caracterizați “mănușa” aruncată de regizorul Theodor Cristian Popescu cu privire la analiza discursului critic în teatrul românesc?
Provocarea lui Cristi Popescu e una serioasă și necesară. Am însă, alături de unii colegii ai mei, serioase dubii că ea va provoca o dezbatere coerentă, fiindcă minuscula comunitate critică românească e pe cât de neomogenă, pe atît de blazată și de puțin înclinată către autoscopie. Asta în condițiile în care am o mare simpatie față de criticul de teatru care i-a provocat indignarea, Oana Stoica, care e o persoană sinceră și neînregimentată, cu un profund simț analitic. Dar, sigur, a scrie despre un spectacol pe care nu l-ai văzut până la sfîrșit e total ilegitim. Ai dreptul să pleci, ca oricare spectator, dar atunci nu te pronunți. Pe de altă parte, știu din experiența teatrală nemijlocită, din anii cînd lucram în teatru, că un spectacol deplasat, ori în turneu, ori în festival, nu mai e aceeași construcție de la sediu și-ți poate crea surprize neplăcute. Asta în chestiunea primară, de la care a plecat provocarea lui Cristi. În chestiunea provocării, rămân la teza mea de bază, de acum zece ani. și anume aceea că breasla, atâta câtă e, ar trebui să se hotărască într-o bună zi să se definească pe sine, altminteri moare. Ceea ce e, de altfel, vizibil: cronicile teatrale au din ce în ce mai puțină greutate în publicistica culturală, care e la rândul său într-o continuă hemoragie. Primul pas e constrcția unui cod deontoogic. Am schițat unul hazliu, la finalul cărții mele Modelul teatral românesc, apărută în 2001. N-a reacționat atunci NIMENI. și nici azi nu va reacționa. Fiindcă a-ți asuma reguli, fie și în formă de decalog, presupune responsabilitate, disciplină și autocunoaștere. Ceea ce, nu-i așa, e obositor și picticos.
Cinci lucruri de care trebuie să țină seama un critic de teatru în momentul unei cronici de spectacol?
Să servești spectatorul, nu echipa de creatori. Să faci spectatorul să vadă ce-ai văzut tu. Să faci spectatorul să înțeleagă ceea ce-i spui, oricît de disconfortant ar fi asta. Să nu scrii decît atunci cînd ai ceva de spus, adică atunci cînd ai o opinie formată. Să acționezi ca martor, nu ca memorialist, altfel spus: cronica nu e despre tine, e despre spectacolul de teatru.
Dacă școala de dramaturgie românească începe să își facă simțită prezența atât prin studenții Dumneavoastră de la Cluj Napoca, dar și prin tânărul master de scriere dramatică al Alinei Nelega, de la Tîrgu-Mureș, pe când o școală de critică teatrală în România?
O să-ți răspund ceva aparent paradoxal. Nu cred că e nevoie de o școală de critică de teatru. Cred că e nevoie (majoră) de o școală de jurnalism cultural, cuprinzînd literatura de orice fel, inclusiv științifică, artele spectacolului, artele plastice, muzica.... Criticul de teatru s-ar putea specializa, după propriile puteri și înclinații, abia plecând de aici. Fiindcă eu cred că în ziua de azi un critic de teatru care nu citește cărți care nu sunt teatru (roman, poezie, eseu, filozofie), care nu vede filme la zi, care nu vede dans, care nu merge la expoziții sau performance, care nu se mișcă cu relativă ușurință prin spațiul muzical, care nu știe nimic despre piața jocului pe computer e definitiv handicapat. Cititorul lui de douăzeci de ani e mai bine pregătit punctual, pe domeniie lui de interes, decât cronicarul.
Nu e vorba despre a face totul după ureche, dimpotrivă. Ci despre a acoperi, la nivelul de bază, câmpul cutural, și a-ți specializa scriitura în funcție de competențe de adâncime, în timp și prin jocul echilibrat al practicii nemijlocite cu pregătirea teoretică.
De-asta am înființat, acum șapte ani, Man.In.Fest, nu numai din dorința de a construi o platformă de dezbatere pentru dramaturgia și spectacologia tinere. Dar, firește, e un efort de durată, și el necesită o construcție educațională complexă, al cărui cadru abia începe să fie schițat în România. Discursul de analiză și evaluare critică a câmpului cutural trebuie să-și recucerească prestanța și autoritatea, iar pentru asta el trebuie să devină credibil și interconectat pe domenii ale creației. Fiindcă și publicurile sunt interconectate. Restul e scandal și publicitate.
Miruna Runcan s-a născut la data de 29 octombrie 1954 în București. Important critic de teatru, Miruna Runcan este profesor la Facultatea de Teatru și Televiziune a Universității Babes-Bolyai din Cluj. Printre cărțile sale se numără: "Cinci divane ad-hoc", "A patra putere - legislație și etică pentru jurnaliști", "Teatrealizarea și reteatralizarea în România (1920 - 1960). A publicat sute de articole de analiză și cercetare în domeniul teatrului fiind una dinstre cele mai importante voci din acest domeniu.
un interviu realizat de Laurențiu Blaga
