Despre teatru, cu Cristina Modreanu
01.08.10 | Dialoguri online RO
„Teatrul românesc se ia adesea prea în serios și se ocupă cu ridicarea propriei statui, ceea ce în lumea modernă nu poate părea decât ridicol.” , Cristina Modreanu
Ce aduce nou Scena.ro în presa teatrală românească?
Aș putea să întreb malițios ”care presă teatrală?” În acest moment apar la noi revistele Teatrul Azi și Maninfest, cărora li se adaugă două publicații ale unor teatre – Naționalele din Timișoara și Craiova. Toate au o acoperire modestă, mai ales ultimele, care sunt în vânzare numai la sediile teatrelor respective și, în general, sunt suplimente ale caietelor program. Situația e diferită cu Teatrul Azi și Maninfest, dar nici una dintre ele nu ajunge la altcineva decât profesioniștii breslei.
Scena.ro este o platformă de dialog despre artele spectacolului, care a strâns la un loc aproape toate vocile care au ceva important de spus despre teatru în acest moment la noi și vrea să facă saltul spre un public mai larg, atât prin distribuția națională (prin librăriile Cărturești și Humanitas, dar și prin comandă on-line), cât și prin concepția editorială. Trebuie spus aici că nu e un moment deloc bun pentru vocile critice din România, ci unul de-a dreptul trist, după ce majoritatea ziarelor importante au renunțat la rubricile teatrale, ba chiar și la paginile de cultură, tratând domeniul cultural cu condescendență, inegal și adesea cu o scriitură sub nivelul acceptabil. Scena de teatru, cu toate ”extinderile” ei în zone mai largi, care ies din aria teatrului convențional, are nevoie de o reflectare profesionistă, care să ajute la deschiderea către lume. E nevoie de cronici profesioniste, de interviuri care să trezească adevărata curiozitate a spectatorilor, de eseuri interesante ca scriitură în sine pentru intelectualii iubitori de teatru, nu numai pentru oamenii din breaslă. Suntem conștienți că ne adresăm unui public de nișă, însă încercăm să acoperim ”nișa„ cât mai bine.
În ultimul număr, Scena.ro propune o dezbatere referitoare la actul critic din/în teatrul românesc. De ce acum și de ce această temă vine din partea unui regizor, Theodor Cristian Popescu?
Tema plutește în aer de mai multă vreme, iar profesioniștii scenei s-au exprimat de multe ori despre situația criticii, însă până acum nu în mod deschis. Când a venit propunerea lui Theodor Cristian Popescu aproape că nu mai speram ca o inițiativă de acest gen să apară. Era important, cred eu, să vină acest semnal din partea celor vizați direct, fiindcă asta înseamnă că există o deschidere pentru un dialog și, mai presus de orice, o nevoie reală de clarificare. Cred că nu se fac destule asemenea tentative de a comunica în teatrul românesc, nu vorbim unii cu alții, nu spunem lucrurilor pe nume. Iar când cineva o face el este pus la colț, ca și cum ar vrea să facă rău, nu bine.
O întrebare pe care am mai adresat-o și altor oameni de teatru: cinci lucruri de care să țină un critic de teatru la scrierea unei cronici de spectacol?
1.cui se adresează cronica, 2.documentarea cu privire la parcursul creatorilor (regizor, dramaturg, actori principali, scenograf, coregraf, alți creatori implicați), 3.locul/spațiul de joc, 4.producătorul și contextul mai larg în care apare spectacolul, 5. scriitura/stilul cronicii.
Ce părere aveți despre „Cronicile de 5 rânduri”?
Le citesc cu interes când sunt scrise bine. Ce am înțeles despre acest tip de cronică citind listing-urile din New York Times, Village Voice sau New Yorker este faptul că nu oricine le poate scrie, ci numai aceia care cunosc extrem de bine creatorii despre care e vorba și opera lor, și care au o capacitate de sinteză extraordinară. În nici un caz nu poți începe să scrii despre teatru cu cronica de 5 rânduri! Faptul că e doar de 5 rânduri nu înseamnă că poți să o scrii știind mai puține lucruri, ci dimpotrivă, că trebuie să știi mult mai multe ca să poți scrie puțin.
Aveți un mandat greu ca selecționer al Festivalului Național de Teatru. Vă afectează în vreun fel atitudinea unora, deloc prietenoasă, cu privire la selecția spectacolelor pentru anul 2009?
Cred că pe oricine ar afecta. Într-un fel, un festival este o creație ca oricare alta, e un spectacol mai mare, pe care cineva – în cazul de față eu – îl concepe și apoi, împreună cu o echipă, îl pune în practică spre beneficiul unui public. Evident, există oameni a căror profesie este să comenteze pe marginea acestui ”spectacol” și m-am numărat și eu printre aceștia în trecut, cum o să mă mai număr și în viitor. Singurul lucru pe care îl cer de la acești oameni – ba chiar îl pretind, fiindcă mi se pare un semn de normalitate și fiindcă l-am aplicat întotdeauna și eu când am scris pe marginea unor evenimente de acest tip – este buna credință. Mă afectează când văd cronici scrise cu răutate, fără nici o deschidere, fără o verificare minimă a informațiilor vehiculate (asta e chiar sub limita profesionalismului și e cu atât mai îngrijorător când se practică de către oameni considerați vârfuri în profesia lor). Nu am nevoie să fiu tratată cu prietenie de către cei care scriu, însă cred că nu e prea mult să cer respect și bună credință.
Ce elemente trebuie să conțină spectacolul de teatru perfect?
Nu există spectacol de teatru perfect. Perfect din ce punct de vedere, se poate întreba? Perfecțiunea e mai degrabă plictisitoare. Deseori, micile impefecțiuni sunt cele care fac adevăratul farmec al unui spectacol. Personal, cred că singurul lucru care nu ar trebui să lipsească este autenticitatea demersului, indiferent de rezultatul său.
Cum caracterizați teatrul produs de teatrele independente din România?
Inegal. Uneori foarte consistent și foarte interesant, alteori dimpotrivă. Dar îmi place faptul că de cele mai multe ori există mai multă autenticitate în teatrul independent decât în cel subvenționat. E motivul pentru care urmăresc cu mare interes această zonă.
Ce îi lipsește teatrului românesc?
Wow!!! Aici ar fi multe, mult prea multe de discutat. Pe scurt – deschidere, curiozitate, gustul pentru risc, comunicarea/dezbaterea. Nu în ultimul rând, puțină relaxare. Nu cred că poți face artă autentică numai din încrâncenare, strângând din dinți și încruntând din sprâncene. Teatrul românesc se ia adesea prea în serios și se ocupă cu ridicarea propriei statui, ceea ce în lumea modernă nu poate părea decât ridicol.
La ce să ne așteptăm de la FNT 2010?
La o radicalizare în ceea ce privește selecția. Aș vrea să fac din această ediție o pledoarie pentru noile forme de teatru, care înfloresc fascinant peste tot în lume, fără să aibă ecou la noi, unde încă domnește ”modelul unic” identificat de Miruna Runcan într-o carte pe care ar trebui să o citească luând notițe toți directorii de teatru. După 20 de ani de teatru în libertate, e momentul ca acest model unic să fie pus sub semnul întrebării.
Despre Cristina Modreanu
Cristina Modreanu este critic de teatru și jurnalistă. A scris despre teatru în mai multe publicații românești, dar și în volumele șah la Regizor (2003) și Măștile lui Alexander Hausvater (2005). A vorbit despre „Artă versus artă” pe TVR Cultural și despre teatrul românesc contemporan la Valladolid (2004), Berlin (2006) și Stockholm (2007). Momentan este director artistic al Festivalului Național de Teatru de la București și doctorand al Universității de Artă Teatrală și Cinematografică, avînd în pregătire teza Reinventarea spațiului de joc în teatrul românesc de după 1990. A susținut conferințele: „Teatrul de stradă, o panoramă a teatrului în aer liber din România”, la Festivalul Artelor de Stradă, ediția a 5-a, Valladolid 2004, „Noua dramaturgie românească: alți ochi, aceeași realitate”, conferință inclusă în programul Institutului Cultural Român de la Berlin, după participarea românească la a 6-a ediție a Festivalului de nouă dramaturgie, organizat de Teatrul Schaubuhne am Leihniner Platz, Berlin 2006.
Este fondatoarea revistei "Scena.ro"foto: www.fnt.ro Un interviu de Laurentiu Blaga
Ce aduce nou Scena.ro în presa teatrală românească?
Aș putea să întreb malițios ”care presă teatrală?” În acest moment apar la noi revistele Teatrul Azi și Maninfest, cărora li se adaugă două publicații ale unor teatre – Naționalele din Timișoara și Craiova. Toate au o acoperire modestă, mai ales ultimele, care sunt în vânzare numai la sediile teatrelor respective și, în general, sunt suplimente ale caietelor program. Situația e diferită cu Teatrul Azi și Maninfest, dar nici una dintre ele nu ajunge la altcineva decât profesioniștii breslei.
Scena.ro este o platformă de dialog despre artele spectacolului, care a strâns la un loc aproape toate vocile care au ceva important de spus despre teatru în acest moment la noi și vrea să facă saltul spre un public mai larg, atât prin distribuția națională (prin librăriile Cărturești și Humanitas, dar și prin comandă on-line), cât și prin concepția editorială. Trebuie spus aici că nu e un moment deloc bun pentru vocile critice din România, ci unul de-a dreptul trist, după ce majoritatea ziarelor importante au renunțat la rubricile teatrale, ba chiar și la paginile de cultură, tratând domeniul cultural cu condescendență, inegal și adesea cu o scriitură sub nivelul acceptabil. Scena de teatru, cu toate ”extinderile” ei în zone mai largi, care ies din aria teatrului convențional, are nevoie de o reflectare profesionistă, care să ajute la deschiderea către lume. E nevoie de cronici profesioniste, de interviuri care să trezească adevărata curiozitate a spectatorilor, de eseuri interesante ca scriitură în sine pentru intelectualii iubitori de teatru, nu numai pentru oamenii din breaslă. Suntem conștienți că ne adresăm unui public de nișă, însă încercăm să acoperim ”nișa„ cât mai bine.
În ultimul număr, Scena.ro propune o dezbatere referitoare la actul critic din/în teatrul românesc. De ce acum și de ce această temă vine din partea unui regizor, Theodor Cristian Popescu?
Tema plutește în aer de mai multă vreme, iar profesioniștii scenei s-au exprimat de multe ori despre situația criticii, însă până acum nu în mod deschis. Când a venit propunerea lui Theodor Cristian Popescu aproape că nu mai speram ca o inițiativă de acest gen să apară. Era important, cred eu, să vină acest semnal din partea celor vizați direct, fiindcă asta înseamnă că există o deschidere pentru un dialog și, mai presus de orice, o nevoie reală de clarificare. Cred că nu se fac destule asemenea tentative de a comunica în teatrul românesc, nu vorbim unii cu alții, nu spunem lucrurilor pe nume. Iar când cineva o face el este pus la colț, ca și cum ar vrea să facă rău, nu bine.
O întrebare pe care am mai adresat-o și altor oameni de teatru: cinci lucruri de care să țină un critic de teatru la scrierea unei cronici de spectacol?
1.cui se adresează cronica, 2.documentarea cu privire la parcursul creatorilor (regizor, dramaturg, actori principali, scenograf, coregraf, alți creatori implicați), 3.locul/spațiul de joc, 4.producătorul și contextul mai larg în care apare spectacolul, 5. scriitura/stilul cronicii.
Ce părere aveți despre „Cronicile de 5 rânduri”?
Le citesc cu interes când sunt scrise bine. Ce am înțeles despre acest tip de cronică citind listing-urile din New York Times, Village Voice sau New Yorker este faptul că nu oricine le poate scrie, ci numai aceia care cunosc extrem de bine creatorii despre care e vorba și opera lor, și care au o capacitate de sinteză extraordinară. În nici un caz nu poți începe să scrii despre teatru cu cronica de 5 rânduri! Faptul că e doar de 5 rânduri nu înseamnă că poți să o scrii știind mai puține lucruri, ci dimpotrivă, că trebuie să știi mult mai multe ca să poți scrie puțin.
Aveți un mandat greu ca selecționer al Festivalului Național de Teatru. Vă afectează în vreun fel atitudinea unora, deloc prietenoasă, cu privire la selecția spectacolelor pentru anul 2009?
Cred că pe oricine ar afecta. Într-un fel, un festival este o creație ca oricare alta, e un spectacol mai mare, pe care cineva – în cazul de față eu – îl concepe și apoi, împreună cu o echipă, îl pune în practică spre beneficiul unui public. Evident, există oameni a căror profesie este să comenteze pe marginea acestui ”spectacol” și m-am numărat și eu printre aceștia în trecut, cum o să mă mai număr și în viitor. Singurul lucru pe care îl cer de la acești oameni – ba chiar îl pretind, fiindcă mi se pare un semn de normalitate și fiindcă l-am aplicat întotdeauna și eu când am scris pe marginea unor evenimente de acest tip – este buna credință. Mă afectează când văd cronici scrise cu răutate, fără nici o deschidere, fără o verificare minimă a informațiilor vehiculate (asta e chiar sub limita profesionalismului și e cu atât mai îngrijorător când se practică de către oameni considerați vârfuri în profesia lor). Nu am nevoie să fiu tratată cu prietenie de către cei care scriu, însă cred că nu e prea mult să cer respect și bună credință.
Ce elemente trebuie să conțină spectacolul de teatru perfect?
Nu există spectacol de teatru perfect. Perfect din ce punct de vedere, se poate întreba? Perfecțiunea e mai degrabă plictisitoare. Deseori, micile impefecțiuni sunt cele care fac adevăratul farmec al unui spectacol. Personal, cred că singurul lucru care nu ar trebui să lipsească este autenticitatea demersului, indiferent de rezultatul său.
Cum caracterizați teatrul produs de teatrele independente din România?
Inegal. Uneori foarte consistent și foarte interesant, alteori dimpotrivă. Dar îmi place faptul că de cele mai multe ori există mai multă autenticitate în teatrul independent decât în cel subvenționat. E motivul pentru care urmăresc cu mare interes această zonă.
Ce îi lipsește teatrului românesc?
Wow!!! Aici ar fi multe, mult prea multe de discutat. Pe scurt – deschidere, curiozitate, gustul pentru risc, comunicarea/dezbaterea. Nu în ultimul rând, puțină relaxare. Nu cred că poți face artă autentică numai din încrâncenare, strângând din dinți și încruntând din sprâncene. Teatrul românesc se ia adesea prea în serios și se ocupă cu ridicarea propriei statui, ceea ce în lumea modernă nu poate părea decât ridicol.
La ce să ne așteptăm de la FNT 2010?
La o radicalizare în ceea ce privește selecția. Aș vrea să fac din această ediție o pledoarie pentru noile forme de teatru, care înfloresc fascinant peste tot în lume, fără să aibă ecou la noi, unde încă domnește ”modelul unic” identificat de Miruna Runcan într-o carte pe care ar trebui să o citească luând notițe toți directorii de teatru. După 20 de ani de teatru în libertate, e momentul ca acest model unic să fie pus sub semnul întrebării.
Despre Cristina Modreanu
Cristina Modreanu este critic de teatru și jurnalistă. A scris despre teatru în mai multe publicații românești, dar și în volumele șah la Regizor (2003) și Măștile lui Alexander Hausvater (2005). A vorbit despre „Artă versus artă” pe TVR Cultural și despre teatrul românesc contemporan la Valladolid (2004), Berlin (2006) și Stockholm (2007). Momentan este director artistic al Festivalului Național de Teatru de la București și doctorand al Universității de Artă Teatrală și Cinematografică, avînd în pregătire teza Reinventarea spațiului de joc în teatrul românesc de după 1990. A susținut conferințele: „Teatrul de stradă, o panoramă a teatrului în aer liber din România”, la Festivalul Artelor de Stradă, ediția a 5-a, Valladolid 2004, „Noua dramaturgie românească: alți ochi, aceeași realitate”, conferință inclusă în programul Institutului Cultural Român de la Berlin, după participarea românească la a 6-a ediție a Festivalului de nouă dramaturgie, organizat de Teatrul Schaubuhne am Leihniner Platz, Berlin 2006.
Este fondatoarea revistei "Scena.ro"foto: www.fnt.ro Un interviu de Laurentiu Blaga
