“Sînt puține editurile autentice, acelea care se ocupă de soarta cărții pînă la capăt”, Adina Kenereș, director Editura Compania Editura Compania a pornit ca o editură pentru copii. Cum ați ajuns să publicați și alte tipuri de cărți?

Setul de cărți cu care am început a fost mult mai bine primit decît ne așteptam și asta a inspirat lărgirea investiției și diversificarea activității. Am definit însă un profil pe care l-am păstrat de-a lungul anilor.


Care sunt domeniile pe care Editura Compania se îndreaptă în acest moment?

Nu ne “îndreptăm” spre vreun domeniu nou, ci servim și astăzi trăsăturile esențiale ale profilului desenat de la bun început. La noi domină istoria, documentul, valorificarea memoriei și a patrimoniului. Cu alte cuvinte, cartea de non-ficțiune, de la relatare pînă la dicționar. Pînă și ficțiunii editate în unica noastră serie de literatură contemporană românească i se cere să aibă un caracter “documentar”, adică să conțină mărturie directă, de calitate despre experiențe trăite în România modernă și contemporană. Departamentul Junior, consacrat copiilor și tinerilor, oferă auxiliare școlare, carte de pedagogie și literatură considerată esențială pentru formarea tinerei generații într-un sens destul de strict, mai degrabă în marginea școlii decît în cîmpul liber al bunei petreceri a timpului. E vorba de opțiuni ferme, inspirate de nevoile unui public real și de specializările noastre. Acest tip de “exclusivitate” nu e îndreptat “împotriva” altor domenii literare. Pur și simplu, lucrăm la cărți mai greu de făcut, mai pretențioase, dar necesare.

Sunteți de peste 11 ani de zile pe piața cărții din România. Cum a evoluat această în ultimul deceniu?

Jalnic a involuat. Nu e vreo mare surpriză, din moment ce datele critice ale domeniului nu s-au ameliorat. Aceste date sînt “fizice”, adică economice, legate de politici de învățămînt și culturale, comerciale și fiscale. Preț de cîțiva ani a fost zdravăn și cu mare efort întreținută iluzia unei înfloriri bazate pe numărul crescînd de apariții de tot felul, pe înmulțirea fenomenală a traducerilor și pe circulația vivace a unor nume, publicități, acțiuni chipurile de interes național. Pîrghiile reale ale lumii editoriale au fost însă la fel de neglijate ca și alte domenii ale vieții noastre, iar scadența, în care sîntem deja, e foarte aspră. și va și dura mult. Generalizarea incompetenței, cultura aproximației, a pozei “marketoase” lipsită de substanță, a indisciplinei, degradarea morală a unei bune părți a lumii intelectuale n-au cum inspira ieșirea rapidă din impas. Criza financiară nu face decît să dea la iveală natura artificială, de “construct” a unui domeniu altfel menit să fie oglindă, sprijin și ghid unei societăți oneste cu ea însăși.

În ultimii ani, numărul librăriilor a scăzut dramatic în România. Cum este suplinită această absență a pieței de desfacere a cărții?

Editorii au recurs la toate căile colaterale cu putință. De la prezența mai ritmică la tîrguri la întărirea comerțului online. Au fost și sînt privilegiate întîlnirile directe cu cititorii, concursurile și alte manifestări care pun cartea în vedetă, mai ales ca premiu. În ceea ce ne privește, nu practicăm “aranjamente” care duc la vînzarea forțată către un public captiv și nici reducerile masive de preț. Nici una, nici alta nu sînt “normale” și nu salvează producția sau piața de carte în durată. Dimpotrivă, otrăvesc mediul, adică scîrbesc de contactul cu un volum de hîrtie și induc ideea falsă ca o carte e egală cu orice obiect de serie lungă, cu care ea pur și simplu nu are cum fi egală, căci rezultă din resurse scumpe și are un număr limitat de consumatori.

Se scrie mult, se tipărește foarte mult. Cât la sută din ceea ce se editează astăzi, ajunge la cititor?

E adevărat că “se tipărește” mult, dar se editează foarte puțin. Vreau să spun că foarte puține volume din masa care ne inundă au avut parte de o reală editare. Oricît li s-ar părea de ciudat unora, “a edita” cuprinde, prin uzaj, și componenta de difuzare și distribuție a unui titlu, pe lîngă multele îngrijiri necesare în intern și în tipar. Tradiția cere în toată lumea ca editorul să se preocupe și de aceste aspecte ale vieții unei cărți, fără de care cartea nu e “o idee vie”, născută ca să se miște în social și să-l miște pe acesta, ci o mortăciune. Drumul cărții pînă la cititor trebuie asumat - sau nu, și atunci nu mai vorbim de “editare” în sensul clasic al cuvîntului. Ceea ce se petrece la noi cu foarte multe cărți – la care se referă în subsidiar întrebarea d-stră – este o anomalie. Cărților li se cere să joace roluri improprii : să fie gaj de capacitate profesională, să satisfacă un ego sau o obsesie de familie, să orneze o aniversare, să nemurească o figură sau mai multe în lipsa altor căi de preamărire a unor merite fondate sau fictive, să fie dată în dar ca o cutie de bomboane etc. Aceste nefericite cărți cresc din boli și induc boli.Genul de produse ca atare există în toate țările civilizate, dar e net delimitat de cărțile “curente”, iar cei care le produc au un statut aparte, onorabil, dar clar, în neamestec cu editorii obișnuiți. Nu știu să vă spun statistic cîtă carte face drumul pînă la cititor. știu doar că sînt puține editurile autentice, acelea care se ocupă de soarta cărții pînă la capăt, asumînd, așa cum se și cere, uriașele costuri ale deplasării cărții în afara editurii. Cu siguranța, sînt mai multe editurile bucureștene care fac distribuție națională decît cele din afara Capitalei. Sincer, nici nu cred că e vorba mai întîi și mai înîi de o problemă de fonduri, ci de una a judecății de fond.

Cum vedeți soarta cărții în viitorul digitalizat și virtualizat la maxim de internet?

Nu sînt foarte panicată de viitorul cărții pe termen destul de lung. Mult din fandacsia creată împrejurul “dispariției” ei iminente în urma apariției Net-ului se bazează pe iluzia unei atotstăpînitoare gratuități. La o asemenea iluzie au contribuit, desigur, frustrările unor cercuri care se simțeau excluse voluntar și pe nedrept, dar mai ales avîntul demagogic spre o generoasă digitalizare universală, care s-a dovedit a avea o respirație cam slabă în Europa, scurtată grav de opoziții și procese. Bunul-simț ne îndeamnă să observăm că a nu plăti nu e decît arareori egal cu a obține ceea ce aștepți. Mai simplu : o groază de lucruri care păreau a ni se cuveni fără bani vor trebui plătite din ce în ce mai des… pe Net. Poate că nu cu sume mari într-un tîrziu, dar gratis nu vor fi – sîntem obligați să ne gîndim la cei ce le fac sau moștenesc, precum și la încrederea noastră în acele obiecte trecute printr-un filtru greu sau deloc controlabil. Fereastra deschisă larg spre libera exprimare, mai ales pe bloguri, a fost și este salutară, dar nici aici nu s-a constatat vreo intrare în masă în paradis – cantitatea de derizoriu, infantil, ridicol e enormă.
Cît despre plăcerea lecturii a sute de pagini la șir la ecran, pînă acum n-am experimentat-o și nu cred să fiu tarată în privința asta, ca utilizator zilnic de Net. Sigur că discuția e complicată și lungă, dacă e s-o facem serios, căci nu e vorba doar de un mediu în care se transferă date. Mi s-ar părea normal ca, în timp, anumite publicații să se așeze mai stabil pe Net, mai ales dintre cele care cer colaborarea imaginii și tind spre acoperire enciclopedică, iar altele să rămînă mai legate de print. Ba chiar să apară forme noi de lucru, eventual de colaborare între print și virtual. Nu sînt vreo “obsedată de hîrtie”. Mă interesează doar salvgardarea unor sensuri, reflecția de calitate și întîlnirea lor fericită cu o cultură vizuală în care media să tragă în sus, nu în jos. Deocamdată, lîngă cîteva reușite majore și cîteva tatonări interesante, “virtualizarea” frenetică propune mai degrabă un ocean de fușereli, bîlbîieli și promisiuni. Ceea ce nu-mi afectează optimismul.