Deniz Otay, Fotocrom Paradis, OMG, 2020

         Poezie contemporană scrisă de o femeie, de o minte smart, lirică de o acuratețe și un joc textual, un limbaj care trece dincolo de limba în sine. Deniz Otay debutează în 2020 cu Fotocrom Paradis, o plachetă pe care OMG o publică cu două clapete cu texte scurte dar percutante semnate de Ștefan Baghiu și Cosmina Moroșan.

         Placheta se împarte în două secțiuni: Melancolie și celebrări și Spre zona liberă, însumează 80 de pagini, se citește rapid, dar dacă citești în slow-motion ai toate șansele să simți mai bine poezia de aici, asta și pentru că trebuie să o decriptezi. Love & hate:

„câteva nepotriviri/ ca să iradiem ură” (The Separation, p. 46)

       O prăpastie se cască între genuri, mai ales când se orbitează în jurul efemerului, a eforturilor pentru glow, pastă sumbră care acoperă bucuria de a experimenta puritatea dragostei. Eforturi consistente pentru relații stabile, șiraguri de metale străpunse cu foarfece reci de fier.

       Discursul postumanist, individualist pro-separare și dezrădăcinare prinde contur și crește într-un spațiu al postconfesiunii mixată cu elemente spirituale, un licăr de lumină așezat pe suflet, acolo unde trupul este în exterioritatea sufletului, iar sufletul un conținut care se izolează pentru căutarea căii și a sensului:

„Au fost și zile în care am rezistat/ doar pentru corp.” (Mood: litoral, p. 59).

      Mantre și specule, manifestări și poeme magice se desprind din cuplul raționalitate versus emoționalitate. Joaca de-a echilibrul și dezechilibrul se regăsește de la un capăt la altul al poemelor și al întregului conținut liric. Se creează un efect de năucire, ca atunci când ai intrat într-un cuptor, lectura acestei cărți este de o intensitate copleșitoare. Te face să reflectezi la tot ce nu îți convine și la tot ce îți e greu să afirmi despre tine și relațiile tale.

      Despre dragoste se scrie în poeme adesea și lesne, despre ură arar am văzut să se scrie poeme cu atâta măiestrie a detaliilor și a concretului, aproape că poți pipăi acel moment, acea zi, acea oră, acel eveniment, acea stare, acea lipsă de sensibilitate, acea dizgrație, acea mâhnire, acel desincron nefericit.

      Paradisul cameleonic este miza pe înțelepciunea din fața lucrurilor fizice, imediata materialitate și banalitate. Lumina cade peste pete, peste „vacanțe îndepărtate”, peste „posesie” și „câștig”, iubirea se definește ca joc de putere și beneficii, iar onestitatea este ca o vază plină cu flori scufundate în apă, o vază inopinat trântită pe gresia rece. Dar uneori miracolul apropierii se întâmplă, dar vine de la distanță și nu de la cine e dorit:

„cineva se pune în mișcare pentru mine/ și face efort pentru mine/ și mușchi pe spate/ și îmi face loc cu brațele” (O victorie virtuală, pp. 60).

      Lecția libertății femeilor ne este predată poem după poem odată cu această carte. Este o carte de poeme a femeii emancipate care muncește și progresează, care nu depinde de nimeni și nimic, care părăsește și care nu e părăsită, care refuză toxicitatea și lipsa totală de empatie. Robotizarea și mecanicizarea par soluții rapide pentru cazuri extreme, de preferat, mai ales când e nevoie de un limbaj al unor „generații de cyborgs”, de gloria sanctificată a randamentului, a bunei funcționări și a alienării în detrimentul dramei și a excesului de emoții, privesc acest model de viețuire ca pe unul care simplifică, iar la nivel discursiv funcționează ca un film din viitor:

„Ia de la mine puterea, ia de la mine puterea/ cu forțele mele nu știu ce să fac./ Vin colonizator și ahtiat.” (Romanță 2001, p. 36).

     Gabriela Feceoru