Șocant, electrizant, metalic, acoperitor, spasmodic este scrisul Danielei Rațiu în volumul de poeme Anestezia. Un singur poem (CDPL, 2022). Că ar fi un singur poem, e numai o convenție. Acest volum de poeme conține 50 de poeme care au puterea să readucă în prezent atrocități ale perioadei comuniste și să ne facă atenți la Arhivele Securității.

Tortura și torționarii, victimele și suferința, informatorii care lucrează cu Securitatea sunt câteva dintre ingredientele rețetei de succes pentru această poveste lirică plină de tâlc. Nu e ceva nou, mai citiserăm noi și înaine despre toate acestea, dar ca să-l citez pe istoricul Mădălin Hodor care scrie prefața aici: „Nimeni dintre cei care vor citi poeziile ei nu va rămâne la fel.” Nimic cosmetizat, versurile taie precum firele de iarbă, sunt viscerale și atrofiază stările de latență emoțională. Daniela dinamizează și redă informațiile pe care le regăsește în arhive într-o manieră actoricească. O iscusită actriță trebuie să fii ca să porți pe rând măștile fiecărui personaj comunist: „dușmanul orânduirii”, „fugarul”, „chiuretata”, „sursa”, „elevul”, „ofițer de filaj”, „orânduitorul”, „nebunul”, „condamnat politic”, „sabotor”, „diversionist”, „trădător”, „soldat”, „țăran”, „epileptic”.

Este fascinant cum un sistem întreg a fost orientat peste noapte către noi idealuri grandioase, pus în mișcare pentru un proces de reconstrucție pe model sovietic. Pentru impunerea unui nou design al Republicii Socialiste România, tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej trebuia să instituie și un nou mod de gândire, dar și un nou dicționar de termeni specifici noului țel. Și mai fascinant este cum Daniela Rațiu a reușit să extragă din drama colectivă, drama fiecăruia și să țeasă în jurul „reeducării” voci care vorbesc despre emoții inhibate înainte de a fi exprimate, empatia – tăiată din rădăcini: „Purtarea unor comandanți era pur fascistă/ Comandanții îi foloseau pe cei mai răi și pe cei care nu puteau fi reeducați” (Linia partidului, p. 22). Nici problematica feminină nu este ignorată: Pe de-o parte găsim „bocitoarele”, văduvele foștilor deținuți. Pe de altă parte femeile obligate să nască copii conform noii decizii politice: „Decretul 770 din 1 octombrie 1966/ Articolul 1: Întreruperea cursului sarcinii este interzisă!” (Mușcată și leandru, p.111), și revolta femeilor: „Noi, femeile, am ajuns fabrică de copii/ Ni se ordonă prin lege să facem copii/ Unde este libertatea noastră?” (Notă informativă, p. 110).

Ca o scenă pe care s-a montat o piesă de „teatru absurd” se prezintă aranjamentul sublim al omului contra om, al turnătorilor, al suspicioșilor și al falșilor camarazi. Exorcizarea demonilor unui iad construit exemplar pune în discuție dacă nu cumva Infernul lui Dante n-a fost sursa de inspirație a comuniștilor. Anii cei mai cumpliți dejiști și ceaușiști au fost și anii în care cu cât erai mai prost, cu atât puteai fi folosit mai ușor în scopul sistemului, anii în care prostia a fost ridicată la rang de putere, iar inteligența – grav pedepsită. Nu putem astăzi să ne întruchipăm în mari judecători ai acelei perioade, dar putem să nu o repetăm. Daniela Rațiu ne supune conștiința unui exercițiu de memorie. Poemele ei sunt inevitabile, memorabile, indestructibile, lungi incursiuni într-o distopie pe care părinții și bunicii noștri au trăit-o, și pe care nu ar fi putut-o închipui nici măcar Marvel.

 Anestezia, aici!

Cronică de Gabriela Feceoru