François-Henri Désérable este o surpriză așteptată de orice literat. În siajul unei stări lăuntrice invernale vine să topească ghețarii cei molcomi romanul Un anume domn Piekielny. N-am să spun cu exactitate subiectul. S-a scris mult despre cartea aceasta care a avut un ecou puternic în Franța, iar în România prin eforturile traducerii Adinei Dinițoiu din limba franceză și ale Editurii Humanitas, în anul 2018 s-a înfăptuit accesul la o carte pe care nu poți să nu o iubești instant. Este dincolo de detectivismul unei minți curioase și inteligente, un literat profund, o pledoarie pentru literatură. Îngrădește funcțiile utilitare ale lumii (materiale) pentru a scoate la lumină ridicând flamura artei de a scrie. O artă uitată într-o perioadă (perioada aceasta) în care a scrie pare ceva desuet și pare că aparține oamenilor care nu reușesc sau nu pot altceva, dar de fapt pasajele autobiografice din roman ilustrează că scriitorul trăiește pentru a scrie și în numele scrisului sacrifică orice, inclusiv marea carieră în Drept.

O carte pe care să o ții la piept și alături de care să trăiești pe străzile din Franța, uneori în alte orașe, alte țări, pe gheață, în inside-urile vieții unui scriitor care reușește să acapareze multe dintre premiile importante și să se facă remarcat. Eu nu vorbesc limba franceză și nici nu pot să spun că sunt o mare fană a literaturii franceze, cartea asta mi-a picat în mâini, așa cum i-a picat autorului Promisiunea zorilor, așa cum ți-ar pica în mâini un săculeț plin cu diamane despre care nu știi nimic până nu deschizi săculețul. O aveam în casă de vreo doi ani, dar o tot mutam și nu o deschideam. De parcă era ținută în chingi, ușor fetișizată pentru că sunt obsedată de colecția Raftul Denisei, dar mă împiedica titlul. Intuiam că poate conține o doză de detectivism. Dar nu e nici măcar asta, există versatilitate textuală și o plăcere intrinsecă pe care o emană textul dată de informațiile strategic plasate, de stilul colocvial și marginile matematice ale țintelor fixe. Dacă aș vorbi în versuri acum mi-ar fi mai ușor, pentru că-mi vine de fapt să scriu un elogiu. Autoironia este punctul forte al scriiturii lui François-Henri Désérable și împreună cu marile confesiuni întinse pe spații mici în carte, dau o experiență de neuitat. Firește că dacă la Drept i se interzice să le mai ceară studenților să recite poeme pentru bonusuri, plus presiunea venită deodată din toate direcțile — își decide plecarea. Mie mi se pare că a pariat tare corect și câștigător. Este cu siguranță cel mai talentatat tânăr scriitor pe care l-am citit până acum (fără să exagerez) și cu siguranță unul dintre cei mai docți. Îți face plăcere să rămâi în arhitectura textului său, și asta pentru că într-o lume tot mai confuză ce-a făcut în Un anume domn Piekielny e o oază de inteligență documentată, pentru mine un escape luxos în care mă opresc și stau. Din admirație pentru rețeta lui de a scrie, am să caut și alte cărți semnate de el. Premiile și distincțiile niciodată nu mă conving să citesc o carte, dar în acest caz Premiul Gouncourt este deplin meritat. Deplin. Pentru că Désérable îi ironizează pe cronicarii cu exemplele la ei, n-am să ofer citate.

Gabriela Feceoru