Lorena-Petronela Chiribuță, Golgota unui naiv, Editura Agata, Botoșani, 2022

              Naive sunt poemele Lorenei-Petronela Chiribuță, așa cum găsim și în titlu, existențialiste, romantice, cu tot decorul de rigoare al romantismului, cu inflexiunile lirice, cu visarea și reveria și cu incapacitatea de integrare a eului în această lume, cu idealizarea și cu ridicarea pe tron a unei iluzii.

                De data aceasta vorbim despre poezia de la Botoșani, acolo unde pare că încă mai e loc de poveste, de estetizare, de cugetare asupra condiției umane, asupra a ceea ce pierzi, regrete față de tot ce nu poți atinge cu versurile:

„În volute incerte s-au așezat cuminți în zile și-au trecut./ Mi-am îmblânzit toamnele cu ne-tine, cu ne-mine, cu ne-noi.” (M-au îmblânzit, p.10).

Se pare că toamna este anotimpul separării, un anotimp intermediar, separă căldura de frig, aduce temperaturi extreme, opoziții într-un singur anotimp generând sinestezie și detașare.

                Am citit cartea pe tren și într-o stare de sănătate deplorabilă, pot spune, contează, pentru că altfel nu cred că aș fi receptat poezia Lorenei-Petronela Chiribuță cu senzația că ele au puterea de a estompa anumite efecte ale unei probleme medicale. Ca și când nici nu era aerul condiționat prea tare în dreptul meu, ca și cum n-ar fi fost noapte și ca și când nici n-aș fi fost singură, spre Târgu Mureș mi-a priit această companie. A devenit prietena mea. A avut mesaje să-mi comunice. M-a lăsat cu ideea că totul e trecător, ce păcat, dar ce bine că e așa, altfel, cum am trece peste cele mai lungi nopți? Cum ne-am însănătoși din boală? Cum am putea să experimentăm noi și noi avalanșe de senzații.

                Nu-mi dau seama dacă s-a reușit de data aceasta punerea pe hartă a Botoșaniului cu poezia de aici, e un fel de poezie care nu deranjează, care, la nivel discursiv nu capătă întotdeauna coerență, și când spun asta, mă refer la redundanță, clișee, truisme. Le-aș numi, mai degrabă – exerciții lirice. Nu funcționează elegiile filosofice care tratează concepte terapeutice, filosofice. Se mizează pe emoție și nu pe acțiuni, coordonate după care poezia contemporană nu mai funcționează, asta dacă luăm în considerare că acțiunile determină emoțiile în poezia contemporană. Manierismul ucide lirica, la fel și permanenta retorică. Se avansează pedalând prin grații.

                Efectul moralizator este punctul forte al acestor poeme, înțelesul versurilor conduce spre subterane ale unor refugii de etică la nivel înalt și foarte înalt. Totul se pretinde a fi intens, desăvârșit, nu se încearcă fracțiuni de iubire și fracțiuni de neiubire. Ori e totul, ori nu e nimic nimic, cu această idee voi și încheia:

„Din când în când mă arunc lumii,/ Așa ca o pradă ușoară și sfârtecabilă,/ Atunci ea mă adulmecă încet și greoi -/ Își lipesc oamenii ochii de trupul meu încă fremătând,/ Îmi urmăresc cu atenție  ultimele urme de respirație,/ Bătăile inimii și pleoapele închise... mâinile răsfirate./ Se întreabă ușor între ei – sufletul/ Unde e sufletul?” (Din mine – timp, p. 23).

Gabriela Feceoru