„Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!”
15.07.12 | Opinie RO
Dacă tot este în vogă problema plagiatului, un fenomen ce trebuie conștientizat și abordat la modul cel mai serios în mediul universitar, de la student la doctorand și la profesor, propunem, pornind de la reflecțiile lui Umberto Eco, o scurtă incursiune în discuția pe care o lansăm pe marginea acestui subiect.
Umberto Eco: despre limita dintre parafrază și plagiat În lucrarea Cum se face o teză de licență, Eco face distincția dintre citat, parafrază și plagiat și, mai specific, dintre parafraza „onestă” și „falsa parafrază”. „Cum putem fi siguri că o parafrază nu este un plagiat?”, se întreabă autorul. O primă delimitare ține de cantitate, dar, atenție!, aceasta poate fi înșelătoare. Parafraza, ne avertizează Eco, este de regulă mai scurtă decât citatul sau, dimpotrivă, „există cazuri în care autorul într-o frază sau într-un enunț destul de scurte, spune multe lucruri importante astfel încât parafraza trebuie să fie foarte lungă, mai lungă decât fragmentul original.” Cum putem parafraza fără a utiliza aceleași cuvinte, termeni, expresii? Iată soluția: „Proba cea mai sigură o veți avea atunci când veți reuși să parafrazați textul fără a-l avea în față. Va însemna nu numai că nu l-ați copiat, ci că l-ați și înțeles.” Spre exemplificare, Eco redă un fragment din Fanaticii apocalipsei de Norman Cohn, după care realizează o „parafrază onestă”, „o falsă parafrază”, adică o formă de plagiat, precum și „o parafrază aproape textuală ce evită plagiatul.” Cum arată o falsă parafrază? Ei bine, aceasta cuprinde formularea exactă a autorului citat în lipsa unor cuvenite ghilimele. Cu alte cuvinte, plagiatorul își asumă textul cercetătorului, deși numit în cadrul paragrafului, nepunctând clar ceea ce este preluat și ceea ce este adăugat ca idee proprie.
Cartea este un excelent ghid pentru studenți, accesibilizând rigiditatea redării informațiilor din regulamentele universitare privind cercetarea bibliografică, onestitatea intelectuală, redactarea propriu-zisă a lucrării etc., într-un limbaj pe alocuri savuros. Lăsăm concluziile să vorbească de la sine: „Aș vrea să închei cu două observații: a face o teză înseamnă să te distrezi, iar teza este asemenea porcului, nu irosește nimic.” (Umberto Eco, Cum se face o teză de licență, Polirom, 2006)
Plagiatul este sancționat prin lege doar în cazul în care persoana vătămată depune plângere. Pentru a putea intra mai serios în miezul problemei, este necesar înainte de toate să vedem ce înseamnă, de fapt, a plagia. DEX-ul ne oferă următoarea definiție: „a-și însuși, a copia total sau parțial ideile, operele etc. cuiva, prezentându-le drept creații personale; a comite un furt literar, artistic sau științific”.
Cu toate acestea, în Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor, termenul lipsește cu desăvârșire, acest tip de furt fiind sancționat prin lege doar în cazul în care persoana vătămată depune plângere. Această lege nu protejează în niciun fel ideile, teoriile sau conceptele unei persoane, acestea putând fi cu ușurință „împrumutate” de altcineva, atât timp cât respectiva persoană nu copiază totul mot-a-mot. Ei! În cazul acesta cum putem să ne mai mirăm că dăm peste tot de cazuri de plagiat?
Legea nr. 206 privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare emisă de Parlament în mai 2004 menționează termenul plagiat, dar nu face decât să utilizeze definiția din DEX, neoferindu-ne informații suplimentare. Cum este sancționat un asemenea fapt? Rămâne la decizia fiecărei instituții în parte.
În Legea educației naționale, din 5 ianuarie 2011, în articolul 310 în privința plagiatului se specifică următoarele: „Constituie abateri grave de la buna conduită în cercetarea științifică și activitatea universitară plagierea rezultatelor sau publicațiilor altor autori”. În ceea ce privește modul de sancționare a plagiatului, universitățile au propriile lor reguli.
Plagiatul constituie o fraudă intelectuală, dar, în realitate, rareori se întâmplă ca sancționarea sa să fie de natură juridică.
Codurile de etică și deontologie profesională aparținând universităților din România stipulează sancționarea încălcării onestității intelectuale și a dreptului de autor. La acest capitol este inclus plagiatul, dar și autoplagiatul, adică republicarea unor contribuții proprii „în încercarea de a crea o falsă impresie de prolificitate intelectuală” (Cap. II, Art. 14, Codului de etică al Universității din București).
Definirea acestor forme de încălcare a integrității academice este, însă, mai mult sau mai puțin explicită. Regăsim un paragraf mulțumitor, dedicat circumscrierii plagiatului, în Codul etic al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu: „compilația de fragmente din mai multe surse/autori, fără referințe clare la textele sursă; întrepătrunderea dintre fragmentele de texte furate și munca proprie; preluarea unui text fără referințe clare, cu modificarea unor expresii din text, și/sau inversarea unor paragrafe/propoziții/capitole; omiterea marcajelor clare de citare în text, și menționarea lucrării sursă (carte, articol, alt referat, resursă web etc.) în bibliografia finală.” Importantă este și distincția dintre plagiatul voluntar și involuntar („folosirea greșită a sistemului de citare sau neindicarea sursei unui material”), precum și aceea dintre plagiatul major și minor („utilizarea greșită și involuntară a materialelor, citatelor, din ignoranță și lipsit de intenție, mai ales de către studenții din primul an; utilizarea excesivă a surselor, însoțită de o cantitate neglijabilă de muncă proprie; situația în care este plagiată o foarte mică parte din lucrare și când partea respectivă nu este determinantă în evaluare.”). Tocmai această ultimă delimitare face diferența atunci când vorbim despre sancționările aplicate de către Consiliile de etică, acestea fiind direct proporționale cu gravitatea faptelor. Potrivit Art. 40 al Codului etic aparținând Universității de Arte din Târgu-Mureș, pentru abaterile de la normele impuse de etica universitară cadrele didactice pot primi următoarele sancțiuni „a) avertisment scris; b) diminuarea salariului de bază, cumulat, când este cazul, cu indemnizația de conducere, de îndrumare și de control; c) suspendarea, pe o perioadă determinată de timp, a dreptului de înscriere la un concurs pentru ocuparea unei funcții didactice superioare ori a unei funcții de conducere, de îndrumare și de control, ca membru în comisii de doctorat, de master sau de licență; d) destituirea din funcția de conducere din învățământ; e) desfacerea disciplinară a contractului de muncă”. Sancțiunile aplicate studenților merg de la avertismentul scris la exmatriculare și anulare a examenelor.
Un aspect interesant al acestui fenomen ridică întrebrări referitoare la cât de bolnăvicios este sistemul universitar românesc când însuși Codul etic al Universității „Dimitrie Cantemir” din Târgu-Mureș este copia identică a celui aparținând Universității „Lucian Blaga”din Sibiu sau invers. Niciunul nu prezintă data la care a fost elaborat. Este și acest fapt o formă de plagiat? Pe lângă acest lucru, codurile respective produc o ușoară confuzie. Se acceptă plagiatul în aceste instituții, fie el voluntar sau involuntar? Ce putem deduce din următorul paragraf - „Universitatea nu va permite aplicarea mențiunii de ”šplagiat”™ în actele oficiale ale studenților (cum ar fi diplome de licență sau master, situația școlară sau foaia matricolă) dar va ține evidența sancțiunilor în dosarele personale ale studenților, cadrelor didactice etc.”?
Plagiatul constituie o fraudă intelectuală, este un furt pedepsit prin lege, dar rareori se întâmplă ca sancționarea sa să fie de natură juridică. În orice caz, inexistența unui verdict legal nu exclude răspunderea morală și profesională, așa cum este prevăzut în unul din cele mai consistente regulamente universitare din țară – cel al Universității din București. Adevărata problemă este, însă, realitatea aplicării sancțiunilor.
„Aparent, doar devenind politician de rang înalt te amenință cu demascarea.” (Attila Imre, lector universitar) Dincolo de legi, regulamente și coduri de etică, realitatea efectivă a acestui fenomen se arată a fi cu totul alta; dacă la nivel teoretic, precizările sunt mai mult sau mai puțin clare de la o universitate la alta, problema plagiatului în mediul academic capătă nuanțe infinit complexe în situațiile de zi cu zi cu care se confruntă cadrele didactice, poate cele mai îndreptățite persoane să se pronunțe asupra subiectului în cauză. Adevărata stare de fapt a lucrurilor se vede cel mai bine în sălile de cursuri, iar semnele de întrebare privitoare la furtul intelectual la nivel universitar nu sunt puține; „Care sunt principalii factori care încurajează plagiatul?”, „Cum pot fi soluționate astfel de cazuri întâlnite în rândul studenților?”, „În ce măsură pot fi aceștia încurajați să se ferească de tentația sistemului ,,copy-paste”?”, sau ,,Cum va evolua problema pe viitor?” sunt doar câteva dintre ele. Răspunsurile, la fel ca și întrebările, nu fac decât să lărgească cercul vicios al problemei.
Pentru Attila Imre, lector universitar, șef al Departamentului de științe Sociale Aplicate din cadrul universității „Sapientia” din Târgu-Mureș, exemplele negative date de către ceilalți reprezintă principalul aspect care încurajează evoluția fenomenului. Excluderea de la susținerea licenței sau repetarea examenului la materia în cauză au fost două dintre sancțiunile pe care profesorul de engleză le-a aplicat când a fost confruntat cu astfel de cazuri, deși „după regulament ar fi fost legală exmatricularea”. Mizând adesea pe puterea exemplelor, atât pozitive, cât și negative, pe „cei șapte ani de acasă” sau pe umorul negru, Attila Imre este conștient că astfel de măsuri de bună credință nu își ating întotdeauna obiectivul, de aceea consideră că introducerea unui curs de metode și metodologii de cercetare în planul de învățământ al studenților nu ar face decât să îmbunătățească în mod sistematic climatul universitar. Lucrurile se vor agrava pe viitor, consideră el, adăugând că „aparent, doar devenind politician de rang înalt te amenință cu demascarea.”
Attila Imre, lector universitar, șef al Departamentului de științe Sociale Aplicate din cadrul universității „Sapientia” din Târgu-Mureș
Problema furtului intelectual comportă nuanțe complexe și pentru Éva Vasloban, conferențiar la universitatea „Dimitrie Cantemir” din Târgu-Mureș. Cel mai important factor care contribuie la răspândirea „maladiei” este lipsa pregătirii, având drept cauză „demonetizarea învățământului, discreditarea profesorilor și lipsa recunoașterii valorilor”. Ca o consecință, devine de la sine înțeles că studenții nu au la cine să se raporteze, „nu își găsesc modele în rândul cadrelor didactice sau a specialiștilor de valoare”, și, drept urmare, nu depun efort în vederea acumulării unui bagaj de cunoștințe, preferând să recurgă la soluția mai accesibilă – preluarea ideilor altora. La aceste aspecte, se adaugă și lipsa locurilor de muncă și nivelul scăzut al salariilor, care nu îi încurajează pe tineri să fie motivați în pregătirea viitoarei lor cariere. În ceea ce privește sancțiunile necesare a fi aplicate, Éva Vasloban nu crede în puterea lor de a ameliora situația, ci insistă, mai degrabă, pe conștientizarea de către studenți a asumării responsabilității ideilor proprii, a gândirii personale, prin „stimularea dialogului și a creativității”; metodele pedagogice clasice pot fi eficiente în prevenirea cazurilor de plagiat, prin accentul pus pe exemplul propriu, încurajarea lecturii, sau discuții purtate în jurul unor anumite teme. Cât privește starea viitoare a problemei, profesoara din cadrul Facultății de științe Economice crede că pentru a influența mentalități, e nevoie de timp: „Valorile morale trebuie să fie liber acceptate la nivel social, conștientizate de către toți factorii de răspundere implicați: factori politici, lideri de opinie, intelectuali, oameni de cultură, părinți și studenți. Învățământul trebuie să fie așezat în mod real, nu numai declarativ, acolo unde îi este locul: prioritate națională.”
Éva Vasloban, conf. univ. dr., Facultatea de științe Economice, Universitatea „Dimitrie Cantemir” din Târgu-Mureș
„Lucrurile sunt confuze”, după părerea lui Eugeniu Nistor, poet, profesor de filosofie în cadrul universității „Petru Maior” din Târgu-Mureș, și director al editurii Ardealul din același oraș. „E foarte greu să fii foarte nou în ceea ce privește ideile”, completând că se poate inova, totuși, prin expresivitate și reformulare. „Cred că după ”˜90 a fost o prea mare libertate, comisiile au fost grăbite, nu au făcut verificări riguroase și uneori s-au strecurat astfel de cazuri”, precizează dl. profesor Nistor cu privire la numărul tot mai mare al lucrărilor de doctorat din ultimii ani. Ca o măsură de corectare a acestei situații, consideră că ar trebui, poate, să se mărească numărul membrilor din comisii, pentru a trece la verificarea riguroasă a tuturor lucrările de doctorat din 1990 încoace, și să se dea apoi verdicte; „cazurile de preluări fără trimiteri sunt mai frecvente acolo unde s-au accelerat tezele de doctorat”, puse pe seama faptului că oamenii s-au grăbit în redactarea unor astfel de lucrări, în detrimentul calității. În consecință, „măsurile trebuie luate direct din mediul academic”.
Eugeniu Nistor, poet, profesor de filosofie la Universitatea „Petru Maior” din Târgu-Mureș, director al editurii Ardealul din Târgu-Mureș
Plagiatul în artă
Problema cazurilor de plagiat nu este una de dată recentă. Au existat mereu acuze aduse unor scriitori, muzicieni, oameni de cultură în genere, privind aceste practici. Unele s-au dovedit a fi reale, în timp ce altele au fost nefondate.
Unul din cel mai cunoscute cazuri de plagiat literar din România, devenit cel mai mare scandal din literatura română postbelică, este cel al lui Eugen Barbu. În Principele, Incognito și Măștile lui Goethe se găsesc câteva zeci de pagini plagiate. Atunci când Incognito a fost acuzat de plagiat, autorul s-a apărat cu argumentele unei construcții cu ajutorul inserțiilor, prin așa-zisa formulă a romanului colaj.
Un alt caz de plagiat ce a străbătut întreaga presă mondială, este cel a lui Patrick Poivre d'Arvor, un jurnalist și realizator TV, care a fost acuzat că a plagiat mai mult de 100 de pagini dintr-o carte a lui Peter M. Griffin, apărută in 1985. Patrick Poivre d'Arvor a declarat că a folosit mai multe biografii, printre care și cea a lui Griffin și nu a încercat să-i reinventeze viața lui Hemingway.
și în muzică se găsesc cazuri de așa-zise plagiate. Se pune problema dacă într-adevăr putem vorbi de copiere, de plagiat, sau dacă compozitorii au reinterpretat, au trecut prin propriul filtru sursele de inspirație astfel încât produsul final e diferit de ceea ce pare a fi? Un exemplu e cel a luiDvorák, care în cea de a 9-a simfonie folosește scherzoul din ultima simfonie a lui Beethoven. Sau cazul lui Brahms (Dans Ungar 5), care credea că ce a scris el era inspirat din muzica populară, în vreme ce fusese compus de Béla Kéler.
Borges spunea că literatura e formată din metafore. Ea e scrisă și rescrisă de alți scriitori, folosind aceleași teme consacrate de înaintașii lor. Astfel că, în literatură, ca în general în artă, problema plagiatului este una mult mai delicată. La fel ca în cazul muzicii, scriitorii își iau libertatea de a se raporta la texte scrise de alții, dar prin intermediul unor probleme de teorie literară ca intertextualitatea.
Dacă Ion Heliade Rădulescu și-ar fi imaginat că peste mai bine de 100 de ani cuvintele sale vor fi emblematice pentru peisajul cultural românesc, poate ar fi reconsiderat acel „orice”, adică prevalența cantității asupra calității. Scrieți, băieți, dar scrieți bine!
Dănuț Lung
Mădălina Miclea
Georgeta Movilă
Alexandra Muscă
Andreea Pop
Iuliana Radu
Umberto Eco: despre limita dintre parafrază și plagiat În lucrarea Cum se face o teză de licență, Eco face distincția dintre citat, parafrază și plagiat și, mai specific, dintre parafraza „onestă” și „falsa parafrază”. „Cum putem fi siguri că o parafrază nu este un plagiat?”, se întreabă autorul. O primă delimitare ține de cantitate, dar, atenție!, aceasta poate fi înșelătoare. Parafraza, ne avertizează Eco, este de regulă mai scurtă decât citatul sau, dimpotrivă, „există cazuri în care autorul într-o frază sau într-un enunț destul de scurte, spune multe lucruri importante astfel încât parafraza trebuie să fie foarte lungă, mai lungă decât fragmentul original.” Cum putem parafraza fără a utiliza aceleași cuvinte, termeni, expresii? Iată soluția: „Proba cea mai sigură o veți avea atunci când veți reuși să parafrazați textul fără a-l avea în față. Va însemna nu numai că nu l-ați copiat, ci că l-ați și înțeles.” Spre exemplificare, Eco redă un fragment din Fanaticii apocalipsei de Norman Cohn, după care realizează o „parafrază onestă”, „o falsă parafrază”, adică o formă de plagiat, precum și „o parafrază aproape textuală ce evită plagiatul.” Cum arată o falsă parafrază? Ei bine, aceasta cuprinde formularea exactă a autorului citat în lipsa unor cuvenite ghilimele. Cu alte cuvinte, plagiatorul își asumă textul cercetătorului, deși numit în cadrul paragrafului, nepunctând clar ceea ce este preluat și ceea ce este adăugat ca idee proprie.
Cartea este un excelent ghid pentru studenți, accesibilizând rigiditatea redării informațiilor din regulamentele universitare privind cercetarea bibliografică, onestitatea intelectuală, redactarea propriu-zisă a lucrării etc., într-un limbaj pe alocuri savuros. Lăsăm concluziile să vorbească de la sine: „Aș vrea să închei cu două observații: a face o teză înseamnă să te distrezi, iar teza este asemenea porcului, nu irosește nimic.” (Umberto Eco, Cum se face o teză de licență, Polirom, 2006)
Plagiatul este sancționat prin lege doar în cazul în care persoana vătămată depune plângere. Pentru a putea intra mai serios în miezul problemei, este necesar înainte de toate să vedem ce înseamnă, de fapt, a plagia. DEX-ul ne oferă următoarea definiție: „a-și însuși, a copia total sau parțial ideile, operele etc. cuiva, prezentându-le drept creații personale; a comite un furt literar, artistic sau științific”.
Cu toate acestea, în Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor, termenul lipsește cu desăvârșire, acest tip de furt fiind sancționat prin lege doar în cazul în care persoana vătămată depune plângere. Această lege nu protejează în niciun fel ideile, teoriile sau conceptele unei persoane, acestea putând fi cu ușurință „împrumutate” de altcineva, atât timp cât respectiva persoană nu copiază totul mot-a-mot. Ei! În cazul acesta cum putem să ne mai mirăm că dăm peste tot de cazuri de plagiat?
Legea nr. 206 privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare emisă de Parlament în mai 2004 menționează termenul plagiat, dar nu face decât să utilizeze definiția din DEX, neoferindu-ne informații suplimentare. Cum este sancționat un asemenea fapt? Rămâne la decizia fiecărei instituții în parte.
În Legea educației naționale, din 5 ianuarie 2011, în articolul 310 în privința plagiatului se specifică următoarele: „Constituie abateri grave de la buna conduită în cercetarea științifică și activitatea universitară plagierea rezultatelor sau publicațiilor altor autori”. În ceea ce privește modul de sancționare a plagiatului, universitățile au propriile lor reguli.
Plagiatul constituie o fraudă intelectuală, dar, în realitate, rareori se întâmplă ca sancționarea sa să fie de natură juridică.
Codurile de etică și deontologie profesională aparținând universităților din România stipulează sancționarea încălcării onestității intelectuale și a dreptului de autor. La acest capitol este inclus plagiatul, dar și autoplagiatul, adică republicarea unor contribuții proprii „în încercarea de a crea o falsă impresie de prolificitate intelectuală” (Cap. II, Art. 14, Codului de etică al Universității din București).
Definirea acestor forme de încălcare a integrității academice este, însă, mai mult sau mai puțin explicită. Regăsim un paragraf mulțumitor, dedicat circumscrierii plagiatului, în Codul etic al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu: „compilația de fragmente din mai multe surse/autori, fără referințe clare la textele sursă; întrepătrunderea dintre fragmentele de texte furate și munca proprie; preluarea unui text fără referințe clare, cu modificarea unor expresii din text, și/sau inversarea unor paragrafe/propoziții/capitole; omiterea marcajelor clare de citare în text, și menționarea lucrării sursă (carte, articol, alt referat, resursă web etc.) în bibliografia finală.” Importantă este și distincția dintre plagiatul voluntar și involuntar („folosirea greșită a sistemului de citare sau neindicarea sursei unui material”), precum și aceea dintre plagiatul major și minor („utilizarea greșită și involuntară a materialelor, citatelor, din ignoranță și lipsit de intenție, mai ales de către studenții din primul an; utilizarea excesivă a surselor, însoțită de o cantitate neglijabilă de muncă proprie; situația în care este plagiată o foarte mică parte din lucrare și când partea respectivă nu este determinantă în evaluare.”). Tocmai această ultimă delimitare face diferența atunci când vorbim despre sancționările aplicate de către Consiliile de etică, acestea fiind direct proporționale cu gravitatea faptelor. Potrivit Art. 40 al Codului etic aparținând Universității de Arte din Târgu-Mureș, pentru abaterile de la normele impuse de etica universitară cadrele didactice pot primi următoarele sancțiuni „a) avertisment scris; b) diminuarea salariului de bază, cumulat, când este cazul, cu indemnizația de conducere, de îndrumare și de control; c) suspendarea, pe o perioadă determinată de timp, a dreptului de înscriere la un concurs pentru ocuparea unei funcții didactice superioare ori a unei funcții de conducere, de îndrumare și de control, ca membru în comisii de doctorat, de master sau de licență; d) destituirea din funcția de conducere din învățământ; e) desfacerea disciplinară a contractului de muncă”. Sancțiunile aplicate studenților merg de la avertismentul scris la exmatriculare și anulare a examenelor.
Un aspect interesant al acestui fenomen ridică întrebrări referitoare la cât de bolnăvicios este sistemul universitar românesc când însuși Codul etic al Universității „Dimitrie Cantemir” din Târgu-Mureș este copia identică a celui aparținând Universității „Lucian Blaga”din Sibiu sau invers. Niciunul nu prezintă data la care a fost elaborat. Este și acest fapt o formă de plagiat? Pe lângă acest lucru, codurile respective produc o ușoară confuzie. Se acceptă plagiatul în aceste instituții, fie el voluntar sau involuntar? Ce putem deduce din următorul paragraf - „Universitatea nu va permite aplicarea mențiunii de ”šplagiat”™ în actele oficiale ale studenților (cum ar fi diplome de licență sau master, situația școlară sau foaia matricolă) dar va ține evidența sancțiunilor în dosarele personale ale studenților, cadrelor didactice etc.”?
Plagiatul constituie o fraudă intelectuală, este un furt pedepsit prin lege, dar rareori se întâmplă ca sancționarea sa să fie de natură juridică. În orice caz, inexistența unui verdict legal nu exclude răspunderea morală și profesională, așa cum este prevăzut în unul din cele mai consistente regulamente universitare din țară – cel al Universității din București. Adevărata problemă este, însă, realitatea aplicării sancțiunilor.
„Aparent, doar devenind politician de rang înalt te amenință cu demascarea.” (Attila Imre, lector universitar) Dincolo de legi, regulamente și coduri de etică, realitatea efectivă a acestui fenomen se arată a fi cu totul alta; dacă la nivel teoretic, precizările sunt mai mult sau mai puțin clare de la o universitate la alta, problema plagiatului în mediul academic capătă nuanțe infinit complexe în situațiile de zi cu zi cu care se confruntă cadrele didactice, poate cele mai îndreptățite persoane să se pronunțe asupra subiectului în cauză. Adevărata stare de fapt a lucrurilor se vede cel mai bine în sălile de cursuri, iar semnele de întrebare privitoare la furtul intelectual la nivel universitar nu sunt puține; „Care sunt principalii factori care încurajează plagiatul?”, „Cum pot fi soluționate astfel de cazuri întâlnite în rândul studenților?”, „În ce măsură pot fi aceștia încurajați să se ferească de tentația sistemului ,,copy-paste”?”, sau ,,Cum va evolua problema pe viitor?” sunt doar câteva dintre ele. Răspunsurile, la fel ca și întrebările, nu fac decât să lărgească cercul vicios al problemei.
Pentru Attila Imre, lector universitar, șef al Departamentului de științe Sociale Aplicate din cadrul universității „Sapientia” din Târgu-Mureș, exemplele negative date de către ceilalți reprezintă principalul aspect care încurajează evoluția fenomenului. Excluderea de la susținerea licenței sau repetarea examenului la materia în cauză au fost două dintre sancțiunile pe care profesorul de engleză le-a aplicat când a fost confruntat cu astfel de cazuri, deși „după regulament ar fi fost legală exmatricularea”. Mizând adesea pe puterea exemplelor, atât pozitive, cât și negative, pe „cei șapte ani de acasă” sau pe umorul negru, Attila Imre este conștient că astfel de măsuri de bună credință nu își ating întotdeauna obiectivul, de aceea consideră că introducerea unui curs de metode și metodologii de cercetare în planul de învățământ al studenților nu ar face decât să îmbunătățească în mod sistematic climatul universitar. Lucrurile se vor agrava pe viitor, consideră el, adăugând că „aparent, doar devenind politician de rang înalt te amenință cu demascarea.”
Attila Imre, lector universitar, șef al Departamentului de științe Sociale Aplicate din cadrul universității „Sapientia” din Târgu-Mureș
Problema furtului intelectual comportă nuanțe complexe și pentru Éva Vasloban, conferențiar la universitatea „Dimitrie Cantemir” din Târgu-Mureș. Cel mai important factor care contribuie la răspândirea „maladiei” este lipsa pregătirii, având drept cauză „demonetizarea învățământului, discreditarea profesorilor și lipsa recunoașterii valorilor”. Ca o consecință, devine de la sine înțeles că studenții nu au la cine să se raporteze, „nu își găsesc modele în rândul cadrelor didactice sau a specialiștilor de valoare”, și, drept urmare, nu depun efort în vederea acumulării unui bagaj de cunoștințe, preferând să recurgă la soluția mai accesibilă – preluarea ideilor altora. La aceste aspecte, se adaugă și lipsa locurilor de muncă și nivelul scăzut al salariilor, care nu îi încurajează pe tineri să fie motivați în pregătirea viitoarei lor cariere. În ceea ce privește sancțiunile necesare a fi aplicate, Éva Vasloban nu crede în puterea lor de a ameliora situația, ci insistă, mai degrabă, pe conștientizarea de către studenți a asumării responsabilității ideilor proprii, a gândirii personale, prin „stimularea dialogului și a creativității”; metodele pedagogice clasice pot fi eficiente în prevenirea cazurilor de plagiat, prin accentul pus pe exemplul propriu, încurajarea lecturii, sau discuții purtate în jurul unor anumite teme. Cât privește starea viitoare a problemei, profesoara din cadrul Facultății de științe Economice crede că pentru a influența mentalități, e nevoie de timp: „Valorile morale trebuie să fie liber acceptate la nivel social, conștientizate de către toți factorii de răspundere implicați: factori politici, lideri de opinie, intelectuali, oameni de cultură, părinți și studenți. Învățământul trebuie să fie așezat în mod real, nu numai declarativ, acolo unde îi este locul: prioritate națională.”
Éva Vasloban, conf. univ. dr., Facultatea de științe Economice, Universitatea „Dimitrie Cantemir” din Târgu-Mureș
„Lucrurile sunt confuze”, după părerea lui Eugeniu Nistor, poet, profesor de filosofie în cadrul universității „Petru Maior” din Târgu-Mureș, și director al editurii Ardealul din același oraș. „E foarte greu să fii foarte nou în ceea ce privește ideile”, completând că se poate inova, totuși, prin expresivitate și reformulare. „Cred că după ”˜90 a fost o prea mare libertate, comisiile au fost grăbite, nu au făcut verificări riguroase și uneori s-au strecurat astfel de cazuri”, precizează dl. profesor Nistor cu privire la numărul tot mai mare al lucrărilor de doctorat din ultimii ani. Ca o măsură de corectare a acestei situații, consideră că ar trebui, poate, să se mărească numărul membrilor din comisii, pentru a trece la verificarea riguroasă a tuturor lucrările de doctorat din 1990 încoace, și să se dea apoi verdicte; „cazurile de preluări fără trimiteri sunt mai frecvente acolo unde s-au accelerat tezele de doctorat”, puse pe seama faptului că oamenii s-au grăbit în redactarea unor astfel de lucrări, în detrimentul calității. În consecință, „măsurile trebuie luate direct din mediul academic”.
Eugeniu Nistor, poet, profesor de filosofie la Universitatea „Petru Maior” din Târgu-Mureș, director al editurii Ardealul din Târgu-Mureș
Plagiatul în artă
Problema cazurilor de plagiat nu este una de dată recentă. Au existat mereu acuze aduse unor scriitori, muzicieni, oameni de cultură în genere, privind aceste practici. Unele s-au dovedit a fi reale, în timp ce altele au fost nefondate.
Unul din cel mai cunoscute cazuri de plagiat literar din România, devenit cel mai mare scandal din literatura română postbelică, este cel al lui Eugen Barbu. În Principele, Incognito și Măștile lui Goethe se găsesc câteva zeci de pagini plagiate. Atunci când Incognito a fost acuzat de plagiat, autorul s-a apărat cu argumentele unei construcții cu ajutorul inserțiilor, prin așa-zisa formulă a romanului colaj.
Un alt caz de plagiat ce a străbătut întreaga presă mondială, este cel a lui Patrick Poivre d'Arvor, un jurnalist și realizator TV, care a fost acuzat că a plagiat mai mult de 100 de pagini dintr-o carte a lui Peter M. Griffin, apărută in 1985. Patrick Poivre d'Arvor a declarat că a folosit mai multe biografii, printre care și cea a lui Griffin și nu a încercat să-i reinventeze viața lui Hemingway.
și în muzică se găsesc cazuri de așa-zise plagiate. Se pune problema dacă într-adevăr putem vorbi de copiere, de plagiat, sau dacă compozitorii au reinterpretat, au trecut prin propriul filtru sursele de inspirație astfel încât produsul final e diferit de ceea ce pare a fi? Un exemplu e cel a luiDvorák, care în cea de a 9-a simfonie folosește scherzoul din ultima simfonie a lui Beethoven. Sau cazul lui Brahms (Dans Ungar 5), care credea că ce a scris el era inspirat din muzica populară, în vreme ce fusese compus de Béla Kéler.
Borges spunea că literatura e formată din metafore. Ea e scrisă și rescrisă de alți scriitori, folosind aceleași teme consacrate de înaintașii lor. Astfel că, în literatură, ca în general în artă, problema plagiatului este una mult mai delicată. La fel ca în cazul muzicii, scriitorii își iau libertatea de a se raporta la texte scrise de alții, dar prin intermediul unor probleme de teorie literară ca intertextualitatea.
Dacă Ion Heliade Rădulescu și-ar fi imaginat că peste mai bine de 100 de ani cuvintele sale vor fi emblematice pentru peisajul cultural românesc, poate ar fi reconsiderat acel „orice”, adică prevalența cantității asupra calității. Scrieți, băieți, dar scrieți bine!
Dănuț Lung
Mădălina Miclea
Georgeta Movilă
Alexandra Muscă
Andreea Pop
Iuliana Radu
