Ovia Herbert, Un basm cehesc, Colecția DăBest, Editura Irizor, Onești, 2022

Era timpul pentru Kolin. Un basm cehesc, un tip de poezie care să reglementeze piața muncii, să vorbească despre norme, despre drepturile lucrătorului, despre muncă, despre leafă și despre timpul dedicat odihnei. Robotizarea se petrece treptat, învăluit și în condiții greu de asimilat. Ovia Herbert scrie cu mare nonșalanță, caterincă și tupeu despre controversele fabricii de piese electronice, despre servere și viața acestora în casele celor la care ajung.

Conceptul de libertate nu este un dat (nu ne-am născut toți liberi, ci unii se nasc mai liberi ca alții) vedem cum banii cumpără timp liber, obiecte și un trai decent. Mâinile și picioarele muncesc și asigură traiul de zi cu zi. Cu cât mai multă muncă, cu atât mai mare devine iluzia înavuțirii, iluzie, pentru că niciodată nu pare de ajuns. Cehia este, în acest caz, tărâmul tuturor posibilităților, dar și un bun strateg de supunere a muncitorilor, oamenii nu mai au alte funcții aici, sunt reduși la calitatea lor de muncitori. Dragoste nu există aici, există supraviețuire și există, cel mult, vulgaritate, pornografie.

Oboseala amorțește indivizii, iar angajatorul știe exact programul angajaților săi. Cu toții fac aceleași lucruri, uniformizarea înseamnă aici, disciplinarea, astfel se induce garanția măririi producției, prin mecanicizarea sistematică a funcțiilor umane, astfel se educă cele mai calificate prototipuri umane pentru a deveni cele mai rafinate mașinării. Oamenii sunt protitipuri și vase de lucru, instrumente pentru puterea care încasează sume exorbitante.

Un Manifest anti-muncă scrie Ovia Herbert, exprimând ideea că până când omul va munci, nu va fi niciodată liber. Munca, așa cum este înțeleasă acum, la nivel global, sau va fi abolită, sau va contura arealul unor colonii, mai bine sau mai prost plătite, beneficiind de un trai în funcție de ceea ce i se poate oferi în colonia din care face parte „Liberalii spun că ar trebui să oprim discriminarea/ la angajare. Eu spun că ar trebui să oprim angajarea./ Conservatorii susțin legile dreptului la muncă. La fel/ ca și fiul adoptiv al lui Karl Marx, Paul Lafargue, eu susțin dreptul la lene.” (2., p. 11).

Despre demnitatea muncitorilor, numai de bine scrie Ovia Herbert:

„Demn?/ Un muncitor (care este dominat/ înstrăinat) nu are o viață demnă!/ Este un mort/ viu, se roagă în fiecare zi când se trezește/ la ora 5:00, astfel încât fluierul fabricii sale, să sufle/ în curând anunțând sfârșitul zilei sale de lucru intense.” (4., p. 15)

Care carieră și care plăcere de a munci? Nu există așa ceva. Iadul muncitorilor e aici și e descris în amănunt, niciun pic de defazare, niciun pic de fake, niciun pic de încercare de a masca situația cruntă în care se afundă milioane de muncitori. Despre acea Cehie, a celor care nu cuvântă, doar mișcă lumea, puțin câte puțin, supunându-se normelor de producție. Cu cât mai multă muncă, cu atât mai bine, angajatul anului va primi o coroniță mare cât inima lui obosită. A dormi e un lux. Mâncarea e pur combustibil. Poezia cerebrală se scrie în Kolin. Un basm cehesc fucked up, incomod, dar desprins din realitate.

Gabriela Feceoru