Antonio Doda, primele fobii, Cartea Românească, 2022

Primele fobii se enunță a fi debutul lui Antonio Doda în lirica românească, un debut în forță, într-o perioadă de pline dezechilibre statale, e ca o dronă high-tech dimineața la răsărit planând peste marea de haos și paradoxuri umane. Am citit dintr-o răsuflare cartea și am simțit că Primele fobii, apasă pe rănile din copilărie, pe evenimentele dureroase, pe ce se pierde și este ireversibil. Cartea este structurată în două secțiuni: I. lumea opusă lumii; II. policlinicăland  [dacă îi mulțumești unui om pentru amintiri doar îl anunți că vrei altele], conține 62 de pagini de poeme, iar pe coperta 4 scriu Savu Popa și Mihók Tamás salutând debutul într-o manieră prietenească.

Sunt marșate filmic etapele evolutive ale unui copil și urmările pe care le au alegerile adulților asupra lui, nu există limite sănătoase, nu există spațiu pentru el, trebuie să-și găsească refugiu în brațele societății și pe unde se poate, copilul trebuie să găsească supapă, să ia aer, să existe, să evolueze, să creadă el însuși în el atunci când oamenii din jurul lui nu cred, el este în căutarea unui și în această căutare dă de tot felul de caractere și de experiențe, asta și pentru că copilul-artist în România nu este ușor tolerat:

„ai mei se pot întoarce oricând/ ascund schițele/ la care am lucrat ore întregi/ și arunc soldăței de plastic pe jos/ să pară că m-am jucat toată ziua// nimeni/ să nu știe/ ce fac” (bani cheltuiți pe hârtii ascunse, p. 9).

Antonio Doda radiografiază terapeutic trecerea de la copilărie la adolescență și apoi la viața de adult:

„de mic folosesc mijloace de evitat realitatea/ trebuia să fac lucruri de oameni mari” (imagini urâte, p. 32)

și scoate la suprafață metehnele programate ale parentingului românesc și spectrul emoțional și psihic ca rezultat al unui anumit tip de management parental:

„realitatea mea/ s-a comportat ca un părinte ‒/ a plecat la magazin după lapte și pâine/ și nu s-a mai întors” (pachetul de gumă, p. 12).

Cu multă compasiune deznoadă aceste noduri, cu înțelegere și cu empatie migrând spre resorturi ale frumosului, trecând prin perioade de experimente artistice, eul liric își programează experiențele în funcție de creație, vorbim despre un biografism asumat. Pe text se lucrează cu decupaje de întâmplări din imediatul cotidian al vieții urbane și rurale:

„gălăgia cartierului dăinuie/ până când noaptea golește străzile” (cartierul, p. 17);

„priveam nucul din grădină în timp ce ningea/ focul ardea în soba ce nu mai există/ umplu paginile caietelor” (lumea opusă lumii, p. 36).

Discursul din primele fobii îmi amintește de biografismul poeților douămiiști Constantin Virgil Bănescu și George Vasilievici, descinde din autenticism, dar se întrupează din lirica frusta, necalofică, neestetizată, își conturează propria rețetă de scriere creând imagini vizuale impactante. Nu este nici poetul scărilor de bloc și nici al prispelor de case, este poetul recuperării amintirilor, uitând ce nu folosește, este poetul solitudinii fără să fie simbolist, este poetul consemnării în poeme care seamănă cu notele de jurnal, dar fără a fi diarist, poet existentialist, fără a putea fi confundat cu Victor Țvetov, sau cu alți poeți ai imenselor reflecții poetice. Fragilitatea devine o putere incomensurabilă în poezia de aici, se preface într-o fațetă a masculinității, adevărata calitate a lui Antonio Doda este de a transforma din cele mai (aparent) neînsemnate lucruri, arhitecturi textuale-emblemă, limbajul lui pentru literatura română actuală se află între migală și încântare, alchimie lirică. Un laser secret i-a desenat viitorul pe peretele unui spațiu neconvențional, indiscutabil pe podiumul cu numărul 1 al genereției sale, Antonio Doda.

Gabriela Feceoru