Robert Șerban, Învederatul, Poeme alese (1994-2022), Editura Cartier, 2022

 Robert Șerban publică în anul 2022 la editura Cartier antologia de poeme Învederatul. Poeme alese (1994-2022).Antologia adună laolaltă poemele cele mai reprezentative din volumele de poeme publicate de-a lungul timpului: Firește că exagerez (1994); Odyssex (1996); Timișoara în trei prieteni (2002); Cinema la mine-acasă (2006); O căruță încărcată cu nimic (2008); Moartea parafină (2010); Puțin sub linie (2015); Ascuns în transparență (2017); Tehnici de camuflaj (2018); Poemul cucubeu (2021); Inedite. Fotografiile care însoțesc acest proiect sunt realizate de Silviu Gheție.

Este o mare șansă că pot să urmăresc traiectoria lirică a unui poet în timpul vieții sale. Robert Șerban debutează în jurul anilor 1990, fapt pentru care critica literară îl va încadra ca fiind un poet nouăzecist, așa cum scrie Ioana Cistelecan pe coperta IV a cărții „produs al anilor '90”. Învederatul este călătoria prin experiențe impactante și formatoare. Masculinitatea și problemele masculine sunt aici încărcate de o anumită doză de compasiune, de melancolie, nostalgie și emoții în ascensiune, dar

„câte genii strangulate de verighetă” (Impresii de pe margine, p.21).

Problema căsătoriei privită ca o cușcă, aici, se referă la factorii toxici dintr-un spațiu, de altfel sacru, dar un spațiu privit ca desanctificat prin mijloace tenebroase.

Emanciparea bărbatului este un subiect discutat mai rar și mai puțin serios în poezia românească, dar aici lirica reperează un mediu conservator, faptul că Robert Șerban alege să pună pe tapet ieșirea dintr-un labirint oniric pentru intrarea într-o sferă a responsabilităților, a drepturilor și a libertăților:

„eu port verighetă numai așa/ la derută/ de ochii lumii/ cam toți flotanții își gătesc/ joacă table/ jocul absoarbe vinovăția/ privesc pe fereastră când plouă/ oftează/ dar nu din dragoste/ asta ar fi culmea// când am cunoscut-o mi-a spus/ dacă rămânem amândoi/ eu o să fiu mai mult singură” (Locul III. Medalie de bronz, p.28).

Citim poeme dedicate prietenilor: Adrian Bodnariu, Dan Mircea Cipariu, Markus Bundi, Franz Hodjack, Monique Schinder, Ioan Flora, Dan Emilian Roșca, Camil Mihăescu, Lidia Ciolac, Nicolae Popa, Cosmin Lungu, Constantin Abăluță. Învederatul este o formă de acasă.

Reprezentarea rolului de tată este cea mai luminoasă dimensiune a acestei cărți și totodată segmentul care cântărește cel mai greu în economia tematicii. Îmi permit să citez poemul care ilustrează cel mai bine efervescența acestui subiect nenegociabil și sanctificat:

„noaptea trecută m-am culcat între copiii mei/ în dreapta Crina/ în stânga Tudor/ mi-am întins brațele deasupra capetelor lor/ i-am mângâiat pe îndelete/ și încet/ încet/ ca să nu-i trezesc/ am fost așa de bucuros/ încât ore în șir/ n-am putut să adorm/ dimineața/ când m-am trezit/ eram/ o cruce fericită” (Cruce fericită, p. 173).

Este abordat rolul de tată, izolat de rolul mamei, în afara oricăror experiențe comune și în afara dragostei erotice în cuplul în care

„dragostea pentru aproapele/ se dovedește a fi” (Tehnici de camuflaj, p. 177).

Paternitatea este întrupată într-o formă lirică de duioșie absolută și de dor nestăvilit:

„dorul de copiii mei/ mă spintecă de sus până jos// din mine ies atunci/ amintirile visele furia tristețea/ iese toată viața// doar dragostea mai rămâne/ fiindcă pe ea/ n-o vede nimeni” (Ce mai rămâne, p. 209).

În lumea player-ilor și a don juan-ilor, Robert Șerban pledează pentru o masculinitate benignă, egalitaristă, asumată, implicată care nu a decăzut și care dimpotrivă, își dorește ca familia să se desfășoare pe teritoriul libertății, al înțelegerii, al compasiunii, al timpului împreună, al valorilor ziditoare/ întregitoare și când nu e așa, cuplul nu poate fi posibil:

„Dumnezeu joacă șah/ din nou// azi/ a ales/ negrele” (Jucătorul, p. 212)

Învederatul este o incursiune prin cotloanele nebănuite ale unei vieți care se colorează în diferite culori și nuanțe, iar dimensiunea existențialistă a acestei lirici mizează pe puterea de a suporta greutatea de a supraviețui unui mundan speculativ în care tranzacțiile sunt mai ales de ordin emoțional, sunt acele tranzacții care nu se văd și care nu pot fi demonstrate cu aplicația cardului. Este ca și cum ne-am gândi la o cutie plină cu agrafe colorate pentru dosare, iar fiecare agrafă prinde file din poeme care suprind o etapă sau alta a filmului unei vieți.

Robert Șerban a adunat poemele sale în antologie, poeme pe care le iei cu tine mai ales atunci când îți este greu să lași părți din tine să zburde libere prin Univers. Te desparți de un trecut ca să o iei de la capăt și-ți spui că de data aceasta Universul va fi mai blând, iar poezia ‒ mai fericită decât a fost vreodată. Este poezia măștilor sociale și a regulilor patriarhale, reguli pe care emanciparea bărbatului în sincron cu emanciparea femeii le face să devină, evident, inutile. Cred că atunci când ajungi la ultima filă, realizezi ce înseamnă și cum se simte descătușarea, ieșirea din temniță:

„uneori/ încerci moartea cu degetul/ dar nu ca pe o apă/ să vezi dacă-i bună/ ci ca pe vecinul de pat/ dintr-o tabără de refugiați/ să afli dacă a adormit/ ca să-i poți fura încălțările/ și să mergi/ mai departe” (Mai departe, p. 245).

Gabriela Feceoru