Să pui candidații să jure cu mâna pe Biblie e o bună găselniță pentru rating, dar un gest patetic și penibil pentru o țară modernă și occidentală cum ne place să ne închipuim că suntem astăzi. Momentul va fi fost, însă, înduioșător, apelând la posibile reminiscențe de imaginar colectiv medieval, la reprezentări mitologice cu voievozi și eroi ai istoriei naționale trecuți prin proba jurămintelor. Fără îndoială că, în legendă, jurămintele trebuie să fi avut o forță consacratoare, că autoritatea angajamentelor trebuie să fii fost cumva transcendentă iar garanțiile oferite incontestabile. Ca garant al adevărului absolut, jurământul și-a slăbit însă resursele în timpurile noastre, tinzând mai degrabă spre populism și demagogie ieftină. A jura la televizor, cu mâna pe o biblie roșie, că ești cinstit, mi se pare o chestiune stridentă și jignitoare pentru bunul-simț al audienței.
 Venind însă de la Robert Turcescu, gazda super-star a Dezbaterii finale dintre Băsescu și Geoană, ideea jurămintelor în fața națiunii era aproape previzibilă. Turcescu e tipul de moderator căruia momentele emoționante, în care poate gâdila glandele lacrimale ale audienței, i se par esențiale pentru reușita unei emisiuni. De câte ori spune ceva, lui Robert Turcescu pare să-i tremure glasul ca și când un nod de emoție i-ar sta în grumaz, rostește enunțurile pe o tonalitate acută, alarmantă, iar fiecare întrebare a lui sună cumva apocaliptic. Toată gestica, mimica, tot comportamentul lui Robert Turcescu au o teatralitate melodramatică deranjantă, contrafăcută. 

De altfel, întreaga dezbatere de ieri seara a avut chipul și asemănarea moderatorului. În locul a patru-cinci teme majore, care să fie discutate în mod fundamentat Turcescu a preferat să discute despre tot ce se putea în segmente scurte, exerciții de concizie cum le numea el. Toată emisiunea a ieșit un exercițiu de concizie, până într-atât încât subiectele în sine aproape că s-au dizolvat în harababura generală. Ineficiența formatului îndelung trâmbițat și aclamat propus de realizatori s-a văzut de fiecare dată când cei doi simțeau nevoia să prelungească o temă peste cronometru și sfârșeau până la urmă întrerupți de promisiunea moderatorului că, oricum, vor mai avea ocazia în temele următoare să revină la ea. Ceea ce, firește, nu s-a întâmplat. 

Am reținut totala dezorientare a lui Geoană în chestiuni legate de economie, industrie, politică externă (unde e chiar gravă prestația lui) și planurile utopice, ambigue, pe care le are pentru educație și sănătate, pentru crearea de locuri de muncă... Am reținut și rolul de lider autoritar, cum bine zicea Cătălin Tolontan, jucat de Băsescu, afirmațiile lui populiste împotriva Parlamentului, modul meschin în care încearcă să-și atragă capital electoral încurajând conflictul deschis al cetățenilor cu clasa politică. În fond, Băsescu a garantat practic aseară că, în cazul în care va fi reales, va face tot ce-i stă în putință pentru a continua conflictul cu Parlamentul, că nu va permite formarea rapidă a unui guvern majoritar etc. Unele accente din discursul lui, acelea în care vorbea despre autoritatea președintelui și intervenția lui în guvern, despre abordarea absolut subiectivă a relațiilor diplomatice,  au sunat destul de totalitar și anticonstituțional însă Geoană n-a exploatat deloc această oportunitate de a contra. Dimpotrivă, a preferat să se înfunde în date și sondaje, în rapoarte și indicatori de tot soiul, nestăpânind în fond nici unul din aceste elemente. Lucrul s-a văzut de îndată pentru că, prins cu garda deschisă, a încasat replici și puneri la punct rapide de la președintele în exercițiu. Dintre cei doi, dacă privim obiectiv lucrurile, Băsescu a abordat dezbaterea cel mai adecvat, cu instrumentele și metodele care-i sunt cele mai familiare. A făcut tot ce s-a putut pentru a-l discredita pe contracandidat, pentru a-i proba lipsa de competență, având temele nu doar făcute ci și bine stăpânite. De partea cealaltă, Geoană și-a complicat inutil argumentațiile, preferând să se travestească din diplomat de carieră în expert economic, militar, în statistician. A reușit să dea impresia unui diletantism naiv, refuzând să-și pună în valoare atuu-rile profesionale. În loc să se definească drept o alternativă a tipului de discurs prezidențial al lui Băsescu, a preferat să și-l asume total neinspirat. 

Sterilă și neconcludentă, superficială, așa aș rezuma, per ansamblu, îndelung mediatizata dezbatare de ieri seară. Nu cred că deconspirarea de către Băsescu a vizitei nocturne la SOV pe care nimeni nu-și poate explica de ce și-a asumat-o Geoană poate schimba hotărâtor raportul dintre voturi. Nici jurământul în doi peri al președintelui, cum că nu a lovit „cu pumnul în față sau în plex” un copil într-un filmuleț care nu poate consitui vreodată o dovadă solidă, nu va reprezenta o cotitură în deciziile românilor.  Iar aceasta în primul rând pentru că nici unul dintre cei doi nu are momente de strălucire. Amândoi sunt mecanici, monotoni, previzibili, nu sunt mari oratori, nu știu genera momente de grație într-un discurs. În fond, amândoi vorbesc mai degrabă despre ceea ce lipsește de pe scena politică românească, despre un politician autentic, charismatic, care să aibă mesaj și putere de a-l transmite. Care să aibă cu adevărat personalitate și, poate, stil. Acela e politicianul care poate da sens unei dezbateri. În condițiile date, însă, am rămas cu două jurăminte și cu acuza unei vizite nocturne la un personaj controversat. Ah, și cu un moderator gâtuit și copleșit de greutatea misiei, care declara, istovit, în final, că a simțit mult mai multă tensiune în platou decât la dezbaterea precedentă. Patetic și trist. Autor: Dumitru-Mircea Buda