Oana Paler, Stadii, Rocart, 2023

Oana Paler scrie despre lumea nevăzută a personajului care își asumă situații limită, emoții conexe cu spațiul virtual, așezarea convențională a miturilor moderne se întrepătrunde cu imediata realitate și – imediata spațialitate – așa încât romanul de debut Stadii, al – mai sus numitei – devine centrul lumii și centrul Universului lectorului preț de câteva ore.

Vera își desfășoară viața într-un cadru restrâns, prestabilit, purtată de emoții și de proiecții specifice unui vis pe care niciodată nu-l va putea realiza, ba mai mult, ajunge într-un punct fără întoarcere. David, în schimb, e prototipul uman rece, respingerea întruchipată, calculat, inteligent, un veritabil jongleur și farseur, toate fricile tale în chip și formă. Tiparul comportamental al personajelor se repetă, fie el naiv, iscusit – abil, precaut, sau pur și simplu aventurier. Cum se zice în popor, fiecare pasăre, pe limba ei piere.

Întâmplările curg într-un ritm armonios, iar acțiunile ai zice că sunt desprinse din imediata realitate. David întâlnește o anumită femeie care lucrează în departamentul de criminalistică, apropierea lui David de Laura este direct proporțională cu setea de macabru, ceva ce nu mai bate cu realitatea și stai și te întrebi ca lector dacă e posibil așa ceva, și formulezi mai multe scenarii, îți răspunzi că e posibil. Se pare că în sfârșit sensibilitățile lor (morbide) se potrivesc.

Scriitura Oanei Paler e lesne de asimilat, la fel de lesne pe cât e și să umbli prin întuneric într-o casă care nu e a ta și pe care nu o cunoști, când după o petrecere nici nu știi cum ai ajuns acolo, cititorii de romane polițiste vor asimila foarte bine acest thriller, pe când visătorii se vor lăsa afectați de radicalismul unor fapte (uciderea lui Andrei), este o carte cu  care trebuie să te porți frumos, căci altminteri poate că se întrupează personajele și vin către tine, lectorul. Pe de altă parte, la rezolvarea misterului participă chiar făptașul, se autodenunță spășit, dar nu este crezut, adevărul său este interpretat drept glumă proastă.

Colocvială și prietenoasă, la fel ca vocea ta interioară, vocea din capul tău, vocea conștiinței tale, la fel este și vocea protagonistului. Romanul este scris la persoana I singular, iar noi lectorii – vedem totul prin ochii protagonistului, ne amintim amintirile lui, trăim emoțiile lui, gândim cu mintea lui vreme de 203 pagini. Haosul lăuntric devine haosul din exterior, relațiile sale sunt cel puțin dezastruoase, succesul său din acest punct de vedere nu apare nicicum, exercițiile sale de empatie sunt sinistre, cumva el este în proces de autodistrugere, sau așa lasă impresia, încă dinainte de a ști că el există, încă dinaintea primei file de roman:

„Am sunat-o pe Vera a doua zi după ce m-am întors din Provence. Încă mă gândeam la momentul în care am vomitat pe plaja din dreptul Promenadei Englezilor (...). Era o dimineață moale. Îmi fusese greu să mă ridic din pat. Am băut apoi o cafea și am fumat două țigări. Nu-mi doream să fac nimic.” (p.7).

În plină decadență și în plin dezechilibru apare acest personaj creator și martor al iluziilor și deziluziilor celor cu care interacționează, un veritabil programator, dar care nu se mulțumește să programeze numai în cadrul proiectelor sale, se pare că algoritmii săi funcționează foarte bine și atunci când sunt aplicați direct pe prototipuri umane. Nu sunt nici umanoizi și nici nu se așteaptă la tot ce are să li se întâmple, că sunt afectate și că li se dă viața peste cap? Da. Că își trasează o linie care nu va avea parcursul pe care l-au stabilit inițial? Da. Victimele pot fi cât de multe, cu cât mai multe, cu atât mai bine pentru cel care le exploatează sub cupola relației, sub cupola celui mai nobil sentiment – iubirea. Dar când iubirea se scrie în cod, greu de zis cam câte semne, cifre și simboluri ar trebui să conțină. Moartea e văzută ca parte din joc, o consecință firească a vulnerabilității, a firescului de a avea resurse de energie limitate.

Finalul romanului este unul imprevizibil, ceva la care nu m-aș fi gândit, o rezolvare de tipul „Deus ex machina”. Se pare că viața se termină acolo unde se termină și energia caracterului în jocul de pe PC. Ca și cum te izbește un fel de „End” și ești nevoit să o iei de la capăt. După așa o lectură care te ține efectiv ancorat în fotoliu și te trece prin caruselul emoțional aferent, te întrebi cum ai putea să continui acum? Ai citit Stadii și de acum viața ta nu va mai fi aceeași, îți vei imagina tot timpul că și tu ești un caracter sub ghidarea cuiva, o marionetă high-tech, tu în brațele cui cazi, din brațele cui te desprinzi, până unde ai fi în stare să mergi pentru ambițiile tale? Oana Paler îți oferă harta literară, tu mergi pe drumul către posibilități, romanul ei este un instrument de măsurare a slăbiciunilor omenești.

Gabriela Feceoru