Este templul poetic dedicat introspecției și contemplării. Un spațiu convențional, îngust și rece menit să provoace la căutări spirituale. O locuință sigură care nu se topește niciodată, rezistă tuturor anotimpurilor, indiferent de temperatură. Alcătuită din gheață indestructibilă, cuburi mari generează frigul adânc. Lumea exterioară (natura) și lumea interioară (emoționalitatea) sunt în permanentă simbioză. Despre ce anume vorbim? Vorbim despre Iglu, cea mai recentă carte a lui Alexandru Ovidiu Vintilă publicată la editura Eikon în 2022.

În cronica la Transparența unui popor de foci ( editura Charmides, 2019) spuneam: „Poeziile cele mai existențialiste ale lui A.O.Vintilă îmi amintesc despre poemele lui Raed Wahesh (...)” (https://www.monden.ro/alexandru-ovidiu-vintila-transparenta-unui-popor-de-foci.html). Când am citit cartea Insectele imperiului (editura Charmides, 2021) m-a entuziasmat autenticitatea acestui poet și am decis să consemnez câteva idei. Privind retrospectiv, îmi dau seama că n-am judecat deloc inoportun: „Încercarea de adaptare la noua situație este punctul forte pe care îl pune în discuție cartea de față.”(https://www.monden.ro/alexandru-ovidiu-vintila-insectele-imperiului.html).

Continuându-și drumul liric, Alexandru Ovidiu Vintilă nu face decât să reconfirme un titlu pe care deja îl câștigase și care l-a detașat de scriitura celorlalți poeți angrenați în scena literară și care intră în concurență an de an cu produsele lor literare. Dacă privești atent lipsește biografismul discursului liric aici, e mai degrabă o retorică maieutică stilizată și pusă în forma stihului, în timp ce contemporanii săi abuzează de biografie ca sursă de inspirație, el face rabat de la acest trend și își menține rețeta proprie a scrisului rafinat. Oferă detalii la persoana întâi, sunt majoritatea verbe și pronume, detalii universal valabile, o stârnește pe Fata Morgana a biografismului.  

„Meștere al fulgului de zăpadă”, ca să mă adresez cu acestă expresie extrasă din poemul O Cola la Kranevo a lui Radu Vancu, nu te poți îndoi de propria captivitate, de propriul spirit modelator în lutul care nu se lasă modelat cu ușurință. Exact ca în Geneza biblică. Suferința nu se poate exclude din universul poetic. Adevărurile curg latent, la fel cum curg dorințele înăbușite calofil, la fel ca în ars poetica „dincoace de text/ e tot ce/ contează” (În definitiv, p. 21).

Metoda lui de scriere nu dă greș tocmai pentru că expresivitatea și estetismul sunt căi sigure spre un discurs poetic pătrunzător, metaforic, idealizat, spiritualizat întreptat înspre etică și înspre ordinea divină, așa că mai adaugă trei plăci de BCA la clădirea în care se slujește Dumnezeu. Poezia religioasă pe care o citim aici nu este ceea ce obișnuiește să fie poezia religioasă, sparge tiparele, trecerea spre cele ale cerului se face treptat, există mereu un monolog care devine un motiv al apropierii de divinitate, se produce o încercuire ca în apele stănesciene și o frumusețe dureroasă ca în Frânghia înflorită. E o moarte. Dar această moarte se dovedește a fi tema recurentă a cărților lui Alexandru Ovidiu Vintilă. E ca o prefacere teatrală. Ca în filmul Miracolul (Netflix) când unei fete care se înfometa infirmiera îi spune să închidă ochii să moară, iar atunci când îi deschide să fie fetița de 9 ani – Nan – pe care nimeni nu a rănit-o niciodată. Numai așa acceptă să se hrănească din nou, numai așa acceptă viața. Poți accepta viața numai după ce ai citit o asemenea carte. Am ecranizat-o, așa o va ecraniza fiecare din cei ce citesc. În propria lor regie. Fiecare are propriul iglu despre care nu poate spune nimănui, asta „și pentru că// noi nu// suntem// altceva// decât/ oameni”.

Iglu, aici!

Gabriela Feceoru