Colecția de proze scurte cu care debutează în proză Ioan Barb, Îngerii lui Bologan (Neuma, 2022) (de la care ne-am fi așteptat numai la poezie, așa cum ne-a obișnuit) are ca temă centrală preocuparea pentru cei învinși, cei care nu mai au puterea de a o lua de la capăt și care n-au în mâini avantajul de a fi așa cum s-au visat, așa cum au sperat, elogiul este adus celor care au ajuns la capătul puterilor. Lipsa puterii este puterea în sine, dar personajele lui Ioan Barb nu știu (încă) asta. Impulsul confesiv pe care îl cunoaște narațiunea de aici, dă senzația uneori că citești un jurnal, sau cel puțin, asta a fost senzația mea, ca mai apoi să-mi dau seama că asta mi se întâmpla numai pentru că de cele mai multe ori se narează prin verbe la persoana I singular sau plural („ne îndreptam”, „mă despărțisem”, „mă gândesc” etc. ). Vorbim despre un narator omniscient, omniprezent și omnipotent, ca în realismul lui Balzac. Tot despre lumea celor asupriți, discriminați și învinși scrie și romancierul de pe Târnavă, Elvis Simon în romanul Slab de înger. Asocierea cu neprihăniții, cu cei ce au sufletul plutitor și nu-și găsesc locul ‒ plimbându-și personajul prin locuri care nu i se potrivesc, prin solitudini și deșertăciuni, firul epic ajunge să facă deliciul pentru toți existențialiștii sofiști.

Îngerii lui Bologan sunt îngerii de fier ‒ se ridică în înaltul cerului satelor răsfirate și rar pășite de străini. Personajele sunt descrise prin prisma faptelor adăpostind imagini, frici, insomnii, amintiri crunte care hăituiesc, sărăcie lucie, în inimile și mințile lor există mereu un motiv pentru a exploata persoanele apropiate, când nu exploatează abandonează și când nu abandonează fac din viață un loc ostil. În proza omonimă cu care se deschide culegerea de proze scurte Îngerii lui Bologan personajul Bologan este pater familias, iar asta înseamnă că toată familia depinde de cuvântul lui. Exercițiul acesta inegal de putere nu sfârșește niciodată bine, fapt ilustrat într-o secvență în care cuvântul lui contează așa încât ar putea să schimbe destinul propriilor săi copii, dar își folosește tăcerea în propriul beneficiu.

Profunzimea atinge cote înalte în textele în care se face o radiografie a două drame umane. Unde se duce omul când renunță? Care este rostul căutărilor? Ce este inima unui om la care nu ajungi? Care este scopul călătoriei? Unde te va duce acest tren în care te-ai urcat? Ai plătit un bilet unor străini pentru toate aceste peisaje frumoase, ai creat o floare în același tren în secret și când v-ați arătat șervețelele aveați amândoi aceeași floare. V-ați gândit că asta nu poate fi decât destinul. Trenul v-a dus printre flori și ați traversat priveliști luminoase. Ați pus pe masa din tren cele două flori una lângă alta. A venit războiul. A spulberat șinele și liniile, trenul a sărit de pe șine și a fost spulberat de o bombă foarte puternică. Gurile cu care ați recitat poeme au fost sfârtecate, dinții și limba au rămas lipite pe câmp. Inimile au străpuns pieptul din carne și oase și au fost aruncate departe sub potcoavele unor cai, pe toți caii îi chema „Tulipan”. Din inimile îngropate în pământ au răsărit copaci din care s-a făcut hârtie, pe hârtie s-a scris Orașul scufundat, și Pentru învinși nu e loc printre îngeri.

Literaturii române îi lipsea proza lui Ioan Barb, cele 21 de proze scurte sunt ca niște piese din panoul evocativ al unei istorii personale, dar și a unei istorii naționale, istoria înfrățirii prin datini românești (cu bune și cu rele), prin nesiguranțele și lipsurile dintr-un spațiu desacralizat și comercializat. Pe români îi unește sărăcia. Îngerii lui Bologan marchează un punct de referință pentru luciditatea și asumarea cu care au fost descrise problemele românești actuale:

„Cei tineri au plecat pe dincolo. Cei bătrâni au murit. Au mai rămas casele părăsite și crucile din spatele grădinilor.” (p.5)

Ioan Barb este creatorul vieții de dincolo de viață, a creat personaje care își duc traiul dincolo de abisul cotidian, dincolo de perturbări, a creat din cuvinte ca din ceară o mare casă a celor care nu mor niciodată, trăiesc infinit în mijlocul cuvintelor cu ficuși și un pix în mână pe care îl abandonează pentru a-și intensifica simțurile. În abisul românesc

„sunt puține sate locuite.” (p.5).

Gabriela Feceoru