Ann Patchett, Comuniune, Traducere din engleză și note de Rodica Ștefan, Humanitas, 2019

Comuniune, romanul lui Ann Patchett este un roman care ilustrează o suită de divorțuri și constelații familiale dificil de urmărit dacă nu ești un cititor avizat. E singura carte cu care am vrut să-mi petrec o zi întreagă la un local sorbind cappuccino și salvându-mă din nou de la ceva. Dar după 67 de pagini am avut senzația că nu m-am ales cu nimic. Nu numai că nu m-a salvat de la nimic, dar mi-a și adus o serie de anxietăți, angoase, frustări și întrebări pe care mi le-am scris pe hârtie: Câte personaje introducem în primele trei pagini ale cărții? Care este, de fapt, tema centrală a acestei cărți? Ce vrea să spună autoarea? De ce mizează pe subiecte facile? De ce toate personajele sunt superficiale? De ce nu au o viață interioară dezvoltată, par a fi unul și același, cu mici, mari diferențe, par a nu fi fost exersate?

The Guardian a scris pe coperta 4 „Îți taie răsuflarea – o scriitură pătrunzătoare, plină de perspicacitate.”, The Irish Times tot pe coperta 4 menționează „Comuniune este un mare roman despre momente mici. Patchett are sclipitorul talent de a detecta cele mai neînsemnate inflexiuni ale comportamentului uman, care sugerează atât de multe.” Și nu sunt singurii care au ceva incredibil de bun de spus despre scriitura lui Ann Patchett la acest moment, dar, și mi se întâmplă rar, de data aceasta eu am de spus cu totul altceva.

Ann Patchett ia în considerare acele familii aflate în sfera religiozității și a rigorilor divine stricte, acești oameni la un moment dat scapă din lanțurile eticii și se scufundă cu tot cu submarin în lumea libertății și a deciziilor laice ghidate de propriul spirit și propriul cuget și pare să fie promițător, dar probabil că narațiunea este compromisă de ambiția de a propaganda interioarele mariajelor nefericite. „Poți să faci ce vrei, dar nu orice îți este de folos” pare să fie deviza aici. Este năucitor cum în primele trei pagini sunt o serie de personaje înșirate unul după altul într-o manieră narativă facilă, sunt sigură că este o alegere confortabilă ca scriitoare, dar nu același lucru este pentru cel care citește. Dificil să ții pasul cu numele lor, gradul de rudenie, acțiunea și discuțiile se derulează alert, brusc Bert se îndrăgostește de Beverly, brusc își lasă familia în urmă, ca și cum într-o oră se schimbă viața cuiva, ca și cum viața cealaltă nici nu ar fi fost, divorțul s-a pronunțat, partajul s-a făcut. Ceea ce vreau să subliniez este că sincronicitatea evenimentelor nu concordă cu cantitatea de timp în care s-ar fi desfășurat. Poate uneori ar fi fost necesară ridicarea piciorului de pe accelerație, ca să observăm metodele de adaptare la noua situație a fiecăruia, caruselul emoțional, cuvintele, peisajele, culorile, mirosurile. Ce vreau să zic este că se sare peste chiar naturalețea, normalitatea care conferă credibilitate personajelor. Se sare și peste cuvinte, se sare și peste detalii. Focusul este total pe gestionarea zi de zi a relației dintre părinți și copii, dintre soț și soție, dar și asta se face nu treptat, ci prin răbufniri, episoade cheie care lămuresc privitor la interiorul relației.

Trăiesc disperarea de a nu ști ce să fac cu ceea ce am primit de la această carte. Adică multă confuzie. Un tumult existențial pus în personajele-marionetă de care ele nu se fac vinovate, nimeni nu le-a întrebat cum ar fi vrut de fapt ele să fie romanul Comuniune și care să fie destinul lor. Titlul în sine este o ironie la adresa ideii de a fi împreună. Discursul este despre catastrofa de a fi în comuniune. Adevăratul dezastru începe din obișnuința de a fi împreună. Aceasta este boala de care suferă personajele lui Ann Patchett, sau poate că e la fel de valabilă și zicerea românească „de bine fac ele așa.” Vreau să cred că Ann Patchett poate scrie mai bine de atât, la fel ar fi zis și Virginia Wollf, poate mai tăios. Este primul roman pe care îl am de la ea. Dar cred că mai are valuri de străpuns.

Gabriela Feceoru