“Dacă mergi pe piața de automobile (Sarah Kane) cu căruțe (Caragiale sau Delavrancea), o să fii tot timpul la coadă...”“Inițiativa Caraman. Teatrul românesc în România” reprezintă deocamdată, o scrisoare- amendament trimisă de dramaturgul ștefan Caraman Legislativului român, dar poate deveni un program de promovare a dramaturgiei românești. Deocamdată, ștefan Caraman a lansat o temă de discuție. Până ideiile din acest amendament vor fi puse în practică va mai trece vreme. Important este că începutul a fost făcut.
Ce anume v-a determinat să recurgeți la această formă de, hai să îi spunem, protest?
Întrebarea e bine venită pentru ca aș dori să știi de la bun început ca nu este un protest. Suntem un numar de autori români de piese de teatru, marginalizați de tot ce înseamnă instituție culturală (știai, spre exemplu, ca în mai toate comunicatele teatrelor sau chiar ale UNITER care nominalizază diferite funcții, dramaturgul este trecut la “altele”?) cu link către teatru, lucru pe care îl considerăm o nedreptate. Faptul ca în pofida numeroaselor – e drept, și timide – forme de a ne manifesta această nemulțumire, n-am avut niciun feedback dinspre sistem, ne-a făcut să ne unim vocile și să ne adresăm Legislativului, singurul care – așa cum se întâmplă în țările puternice din Europa – vezi Franța), poate regla lucrurile. Am ales o forma legală, am ales un ton diplomatic, am ales să ne prezentăm demersul cu argumente și, înainte de toate, n-am negat pe nimeni – am cerut doar echilibru și recunoaștere. De credeți că regizorii români evită să monteze texte românești?
Sunt regizori români (mai ales din generațiile mai tinere) care au încercat, și care au și reușit să monteze mai multe spectacole bune pe texte românești contemporane (spun mai multe pentru că vreau să mă delimitez deocamdată de montările accidentale sau întâmplătoare). Îmi face plăcere să îi nominalizez: Ana Mărgineanu, Ovidiu Caiță, Gavriil Pinte, Alexandra Badea, Szabo K. Istvan – au făcut și fac o treabă foarte bunî. Însă ei reprezintă o cantitate insignifiantă în raport cu “doctorii” în Shakespeare, Molliere, Caragiale ori Cehov. Sau mai nou, de câțiva ani, având în vedere notorietatea eurpoeană, se adaugă foarte mult Vișniec (pe care îmi permit să cred că, dacă ar fi rămas aici, ar fi fost ignorat). Abia acum răspund la întrebare: există afirmația precum că textele românești sunt evitate pentru că sunt proaste. Este foarte posibil ca o mare cantitate de text sa fie, într-adevăr, slabă, dar nu se poate ca măcar cele 4-5 piese care apar anual și sunt certificate de concursurile UNITER și “Camil Petrescu” (mă refer la piesele premiate dar și cele nominalizate) să nu primească nicio șansă de a fi jucate. Mai ales că în jurii sunt mereu implicați regizori care, iată, le certifică prin votul lor calitatea... nici măcar aceștia nu le propun spre producție. Aș avea o mare surpriză s-o văd, spre exemplu, pe doamna Manu montând piesa premiată la UNITER anul acesta. Evident, n-o s-o am. Care considerați că sunt atuurile dramaturgiei românești?
În primul rând sunt piese care tratează teme românești, teme actuale, teme românești pentru public românesc. Îți dau numai un singur exemplu : “89.89... fierbinte după 89”, producție a Teatrului Foarte Mic din 2004, în regia Anei Margineanu (poate singura care montează practic doar text românesc actual). A ținut capul de afiș a 5 stagiuni și casa închisă. Scenariul era exclusiv format din piese noi. A luat cele mai importante premii la festivalurile unde a fost invitat (mai puțin la UNITER unde și acum cred că i s-a făcut o nedreptate). Un alt atu este înclinația noastră către universal – am citit autori de-ai noștri (Peca, Mediana Stan – un talent înca nedescoperit dar cu mare potențial, etc.) pentru textele, cărora spațiul de joc sau de limbă nu ar constitui niciun impediment.
 
În ce măsură credeți că adoptarea unui amendament precum cel propus de dumneavoastră va avea efect asupra traducerii textelor dramatice românești în lume?
Am o viziune corect capitalistă asupra temei în speță. Ca să ai produse de o calitate foarte bună trebuie să ai mai întâi producție. Cu cât ai pe piață o cantitate mai mare de produse cu atât competiția va fi mai dură. Cu cât competitiția va fi mai puternică, cu atât calitatea produselor din piață va fi mai ridicată... la un moment dat ajungi să te bați cu produsele de afară... așa se vinde text german, sau norvegian aici (plus faptul că au oameni plătiți aici care le facilitează accesul), pentru că au piața liberă, pentru că produsele lor au șanse pe piața lor (ba chiar sunt protejate și promovate), pentru că Institutele străine lucrează pentru țările lor în contrast cu modul în care lucrează, de pildă, ICR. Finalmente, dacă mergi pe piața de automobile (Sarah Kane) cu cărutze (Caragiale sau Delavrancea), o să fii tot timpul la coadă... cam asta e realitatea... crudă. Ce rol găsiți teatrelor alternativ-independente din România în îndeplinirea cerințelor din textul amendament?
Amendamentul se referă doar la institutiile publice, teatre finanțate de stat, care au obligatii în promovarea piesei românești și susținerea culturii române. În ce privește intreprinderile private, nu am dreptul sa comentez – cine-și riscă banii are dreptul s-o facă cum crede de cuviință. Deși...în Franța până și posturile de radio private au obligația de a emite muzică autohtonă în proporție minimă de 30% Care ar putea fi criteriile conform cărora un teatrul de stat ar trebui să aleagă un text dramatic românesc pentru stagiunea sa?
Da, e o întrebare foarte bună și pe care se vor grăbi mulți s-o etaleze drept întrebare încuietoare. Eu cred că lucrurile sunt simple și deloc limitative. Legea poate obliga teatrele să joace piese românești dar, este evident, că n-o să le oblige sa joace Caraman, sau Macrinici sau Dan Mihu. Eu cred că fiecare teatru poate soluționa acest lucru foarte simplu: poate face concurs de text (cum a încercat odată ODEON, dar cu regizori), poate cumpăra un text direct de la autor, poate “comanda” un text (iar în artă comanda este diferită de accepția clasica din business), poate intra în parteneriat cu UNITER (cu link la concursul de piesa), etc.; aș dori să fac un amendament aici. Se practică destul de des moda spectacolelor de autor (regizor care își scrie scenariul) sau a spectacolului scris de un actor angajat căruia i se oferă o dispensă. În accepția mea, textul dramatic este un text care își verifică autenticitatea și valoarea daca e jucat de cel puțin de două ori în locuri diferite și montări diferite și care, în plus, are o valoare literară. Până la urmă, actorul e actor, regizorul e regizor, iar scriitorul de text dramatic e dramaturg. Sunt educat în spiritul diviziunii muncii, în care fiecare trebuie să-și facă foarte bine treaba pentru care are training și abilități. Nu sunt împotriva formelor sincretice de a face un spectacol (ba chiar îmi plac) dar nu au nicio legatura cu tema inițiativei. Pentru că vorbim de text românesc de teatru (cu destinul sau dincolo de prima, a doua sau a n-a montare) și nu de experimentele de/din teatru. Cum caracterizați școala românească de dramaturgie?
Nu cred ca există o școală românească de dramaturgie, nu cred că a existat niciodată. Caragiale, Sebastian, Sorescu, D.R. Popescu, Naghiu, Solomon, Macrinici, Nelega,  Gârbea, Peca, Mediana Stan, au apărut cam de nicăieri și doar favorizați de conjuncturi (de cele mai multe ori) au reușit să ajungă la un standard public să-i zicem. Dovadă că atâția autori, atâtea stiluri, nu există un stil romanesc, sau nu-l depistez eu... Nu știu dacă asta ajută sau nu, mai ales că până la urmă destinul artistic este unul personal și nu unul social. Mi-ar fi suficient să știu că în cultura noastră, indiferent de etape, există un număr foarte mare de autori dramatici, valoroși și valizi, pe textele cărorar se ridică spectacole bune și foarte bune, aici și aiurea. Pe cine vă bazați ca susținere a demersului Dumneavoastră?
Păi pe Legislativ. Acolo am scris.... Interviu realizat de Laurențiu Blaga