Nelu Mărginean, Ploi cu mic dejun inclus, Editura LitArt, 2023

Cu o prefață de Mădălina Porime, care foarte sugestiv se intitulează Prefața..., 170 de pagini de poezie, împărțite în 6 părți: Celelalte; Incertitudinile; Insomniile; Ploi cu mic dejun inclus; Stihuri păgâne; Tristețile, Nelu Mărginean scrie o carte de poeme care mizează pe o formulă de mulți și de multe ori încercată, de pildă, abordată de Iustin Panța și de CVB, tema oglindirii rolului de tată este un fenomen firesc de preluare a unor comportamente, despre cum, de cele mai multe ori ajungem să ne simțim exact ca cei care au fost în postura de creatori și tutori ai noștri. Deși nu ușor îi vine generației postumane să accepte că proveniența umană îi face pasibili de erori, și implicit de relații instabile, toxice, ineficiente.

Rolurile se schimbă în versuri, copilul de ieri este tatăl de azi, iar tatăl de azi își amintește de tatăl de ieri, de copilul de ieri, acest efort, fie presupune pura nostalgie de revizitare a trecutului pentru întărirea propriei identități, fie se referă la un soi de încercare de reciclare a unui timp irecuperabil, un reper afectiv care rămâne o ancoră în ADN-ul sufletului.

Iubirile sunt retușate nonșalant, se plânge, se amintește, se regretă momentele de bine, de adevăr, de frumusețe, a imita pare să fie laitmotivul unui anumit număr de poeme:

„Sunt doar un biet actor/ Care își joacă propriul rol/ Cu-n nod în gât/ La replicile care dor.” (Sunt doar un biet actor, p. 131).

Desuetă comparație, la prima vedere, dar potrivită pentru a sublinia eterna problemă existențială umană de alteritate. Abstractizând versurile se ajunge la un fel de poeme despre poeme, la arte poetice, la maxime și cugetări, reflecții și la idealizarea ca practică a calofiliei. Deși aici, între calofilie și realism se poartă un dans care îl va consacra pe poetul Nelu Mărginean. Rețeta sa de scriere este una surprinzătoare. Aș zice că e, ca și cum ai lătra la câini, ei te aud, te ascultă, dar nu te înțeleg, ei sunt câini, iar tu ești om. Problema speciismului se pune, mai ales acolo unde opozițiile, deși se spune că se atrag, aici dau dramă după dramă. Speciile diferite nu fac casă bună decât pentru scurt timp, dar deteriorarea este practic condiția primă a umanitățății. Dacă omul este sortit deteriorării, atunci și relațiile sale sunt sortite transformării. Este omul atât de evoluat încât să se adapteze noului, chiar și atunci când noul nu e la fel de satisfăcător ca ceea ce obișnuia să îl confere vitalitate?

„Dar,/ cum totu-i trecător,/ toate s-au risipit,/ cum risipește vântul ceața/ și ne-am trezit urâți și goi,” (Angoasă, p. 51).

Nu am să îi cer poeziei ceea ce ea nu este, așa că am să stau la o masă în Târgu Mureș și am să scriu în asentimentul Marianei Gorczyca, că poezia lui Nelu Mărginean este „ca la jocul de remi” dar și pretențioasă, mai deloc colocvială, ușor filosofică și presărată cu imagini vizuale de efect. De fiecare dată când mă voi duce la Târgu Mureș ca să beau o cafea unde-mi place mai mult și mai mult, vreau neapărat să-mi amintesc că Nelu Mărginean a scris:

„Pe fundul ceștii de cafea/ se-adună norii.../ Tu stai ghemuită printre norii de zaț/ într-o răscruce de drumuri. Nu știi încotro s-o apuci?” (Din zaț, p.105).

Gabriela Feceoru