Sigur că am citit cartea Danielei Rațiu cu suspiciuni și cu un soi de reticență privind subiectul. Cel mai recent roman semnat de Daniela Rațiu, ultimul an cu Ceaușescu, (Litera, 2022) reușește să aducă în fața cititorilor experiențe traumatizante colective prin prisma regimului politic la care face referire. Am mai citit și alte romane anticeaușiste și anticomuniste (Alina Nelega, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat; Corina Sabău, Și se auzeau greierii; Ioana Nicolaie, Cartea Reghinei etc.) ‒ în această categorie se înscrie și ultimul an cu Ceaușescu. Decretul 770 din 1966 este ceva despre care să nu vrem să ne reamintim. România a devenit atunci țara în care corpul femeilor era bun politic și național, iar rolul femeilor era în primul rând acela de a se reproduce, de a naște cât mai mulți copii. Avortul interzis a dus la avorturi ilegale, clandestine și decese în rândul femeilor. Sorina personajul emblematic al romanului, cu dorința de emancipare și eliberare din brațele ca niște chingi ale sângerosului patriarhat recurge la un gest disperat. Imaginea copiilor din vecini adunând cheaguri de sânge și părticele din copilul avortat este șocantă. Ultimul an cu Ceaușescu este și despre trezitul copiilor să stea la cozi interminabile dimineața devreme, despre foame, frig, tăcere, vorbit în șoaptă, frică.

                 Milă, asta am simțit față de Sorina, față de Ghiță un sentiment că poate fi considerat eroul propriei vieți. Încercând să treacă granița la sârbi înot, dar a fost prins și închis. Lumea soțiilor care încearcă să se descurce, mai cu cana de zahăr, mai cu cana de ulei, cu scaunul pe care se spun adevăratele drame, tot ce nu se spune nicăieri. Apropierea oamenilor în comunism se face în mod sinistru pe bază de traume. Suferința îi unește pentru dezideratul de a supraviețui. O viață chinuită în care se speră că într-o zi va fi mai bine, că neajunsurile vor lua sfârșit. Programul național de reeducare reușește, și asta pentru că oamenii depind de sistem, de acolo vine mâncarea, de acolo vine căldura, de acolo vine puțina lumină. Se învață că rația este normalitatea. Că fiecare om este un consumator, se știe cam cât mănâncă un om. Netrăind perioada respectivă, am impresia că românii în anii comunismului erau angrenați toți în mod egal într-un fel de mare lagăr închis.

               Ceea ce este ciudat este că vorbim despre imposibilitatea de a avea acces la avort în România anilor 1989, dar astăzi în SUA s-a impus această interdicție. Parcă istoria se joacă de-a libertatea femeilor de a alege. Mă bucur că readucem în prim plan grija soțiilor comuniste. Ce să facem cu o sarcină pe care nu o dorim? Adesea bărbații nu erau implicați în „treburile murdare”, se dorea o discreție desăvârșită. Pentru avort se făcea închisoare. Cred că iubirea se manifestă foarte diferit în lipsa libertății. Într-un lagăr iubirea capătă nuanțe de autoconservare. Greu pare să fi fost ultimul an cu Ceaușescu, dar cu atât mai prețuită perioada de după: „Avem porc de Crăciun!”. 

Gabriela Feceoru