Aplaudat de unii, privit cu suspiciune de alții, valul nou din filmul românesc este unul extrem de bine constituit, puternic și plin de vizibilitate. Aceasta, mai ales „dincolo” (n.r. expresie devenită deja stereotip pentru definirea „noastră” în raport cu „ceilalți”). Aproape că nu mai există festival important de film în cadrul căruia să nu avem o producție premiată, fie ea film de lung sau de scurt metraj. În ciuda sărăciei și a finanțării ridicole din partea Centrului Național al Cinematografiei, regizorii tineri români reușesc (numai ei știu cum) să își finanțeze producțiile, să le realizeze și, mai important, să pătrundă în lumea bună a filmului. Nume precum Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Radu Muntean, Cătălin Mitulescu sau regretatul Cristian Nemescu sunt deja pe buzele tuturor, filmele lor fiind deja cunoscute și rulate în întreaga lume. Insist pe „întreaga lume” pentru că „acasă”, aceste filme nu au parte de același succes. Dincolo de comentariile răutăcioase și, de cele mai multe ori, penibile la adresa filmelor mai sus amintiților, „acasă” ne confruntăm și cu un alt fenomen. Acela, al imposibilității de a putea vedea filmul într.un cinematograf decent. În ultimii ani, cinematografele românești au dispărut, locul lor fiind luat de cazinouri, cluburi de noapte sau alte „instituții” de gen. Acolo unde ele totuși au rămas, ele sunt în paragină, la limita subzistenței. Sunt orașe importante din țară care nu mai au cinematograf. În cel mai bun caz, situația a fost oarecum salvată de apariția cinema-urilor de mall, moderne și amplasate în zonele hipercomerciale. Aceste zone cer filme hipercomerciale, ceea ce filmele românești nu prea sunt. O altă problemă ar fi proasta promovare a filmelor românești. Multe dintre filmele românești importante ale ultimilor ani au fost rulate într-o discreție totală. și uite așa, ajungem ca un film precum „Polițist. Adjectiv” să fie văzut mai mult în afara țării decât aici. Indiferent că cinefilii europeni exultă la vizionarea filmelor românești din plăcere pură, exotism sau cine poate știi ce altceva, un lucru e sigur: de câțiva ani buni, filmul românesc trăiește un upgrade spectaculos. Păcat că acest upgrade nu se regăsește și în infrastructura cinematografelor din țară. Pentru că riscăm să ajungem în situația paradoxală de a avea o cinematografie de nivel mondial, dar nicio urmă de cinematografe. P.S. Lungmetrajul "Eu când vreau să fluier, fluier", în regia lui Florin șerban, este unul dintre filmele favorite în competiția Festivalului de la Berlin (11 - 21 februarie), presa de specialitate cotându-l mai bine decât "The Ghost Writer", al lui Roman Polanski. Update 22.02.2010 Pelicula "Eu când vreau să fluier, fluier" a primit sâmbătă seară "Jury Grand Prix - Silver Bear/ Marele Premiu al Juriului - Ursul de Argint" și distincția "Alfred Bauer", oferită pentru noi perspective în arta cinematografică, la gala Festivalului de Film de la Berlin. Laurențiu Blaga