M-am hotărât să revăd, într-un răgaz de dupa-amiază ploioasă, Filantropica lui Nae Caranfil. Dintre toți, mi-era dor de Maestrul Dinică, vrând să-l revăd în grozăvia malefică a personajului pe care-l  face să fie hiperreal și, prin asta, înspăimântător de familiar spectatorului – Pavel Puiuț, acel mastermind  diabolic din miezul filmului. 
Probabil că, inconștient, voiam să mă conving de vitalitatea transcendentă, de sorții de imortalitate ai unui caracter de celuloid, tocmai în zilele în care Gheorghe Dinică – actorul trece la cele Sfinte.  Văzând de la un capăt la celălalt filmul, la 7 ani după lansare, mi-am dat mai degrabă seama cât de mult m-am schimbat eu însumi, înregistrând diferențele. Aproape că mi s-a părut alt film, mult mai tragic, mai acut în pasajele lui simbolice și mult mai traumatic în zonele de umor negru, rafinat, pe care le traversează scenariul. 
În esență, Filantropica e o poveste orfică, vorbind într-un dialect de un lirism pe alocuri extatic despre alienare, disperare, tentații și consecințele unor pacturi infernale. Purtându-și eroul central, profesorul de literatură română Ovidiu Gorea (un Mircea Diaconu căruia-i reușește de minune un rol schismatic, între maladiile obsesive ale scrisului și fantasmele erotico-mondene) pe calea sigură a decăderii morale – filmul inversează subtil polaritățile și convertește declinul într-o inițiere într-un soi de puritate secretă, indicibilă. 
Nae Caranfil amestecă instantanee seci ale tranziției românești cu reverberații nostalgice ce leagă într-un mod straniu Bucureștiul populat de escroci high-class și mafioți basarabeni din prezentul poveștii cu un timp revolut, poate interbelic (vezi scena din deschiderea filmului, ce suprapune aluziv linia melodică și versurile unei șansonete vechi peste cadrul kitsch, talonat de mormane de gunoaie, al unei terase de restaurant). Filantropica e un film înfiorător, pentru că el numește, indirect și răspicat în același timp, adevărurile incomode ale societății românești. Adevăruri care nu s-au muiat, în valabilitatea lor, nici astăzi. O lume al cărui balcanism se vede în răsturnarea tuturor criteriilor, în confuzia de valori, în obsesia pătimașă a banilor – se developează lent, agonic, prin obiectiv, iar simptomele unei pandemii mediatice sunt tratate cu o maliție fină. De la un punct încolo, Nae Caranfil pune în funcțiune clișee și stereotipuri culturale specific românești  - de la scriitorul neînțeles și condamnat la sărăcie și până la noua religie a televiziunii, într-o epocă în care Chestiunea Zilei cu Florin Călinescu (într-un feature grăitor în film) e, încă, în plin monopol de audiență. O face însă polemic, scenariul alimentându-și potențialul de absurd și grotesc din ele. 

Deasupra întregii țesături dramatice, sau, mai exact, dedesuptul ei, undeva într-un demisol simbolic, îndărătul unei uși pe care scrie Fundația Filantropica, spectatorul îl descoperă pe anti-erou, un adevărat arhetip al dublului demonic ce secondează, principial, orice protagonist din orice poveste, de când lumea.  Iar în rolul acesta Gheorghe Dinică e pur și simplu copleșitor, pare să epuizeze totalmente resursele arhetipului. Demonic, poetic în tot ce face, farsor genial, acest stăpân al cerșetoriei , ca un dirijor al unei orchestre de vaiete false, împinge filmul, îl proiectează efectiv afară din cadrul strict al României de tranziție. Prin personajul lui Dinică, Filantropica se mută cu totul undeva în universal, vorbind despre natura manipulabilă și tentabilă a umanității, despre fobii și relativisme. 
Poate prea patetic în unele pasaje, prea transparent în anumite tușe ironice, cerșind el însuși prea mult, adesea, de la unele situații, filmul lui Nae Caranfil rămâne un experiment complet și inedit, de la formulă la complicatul mecanism al iluziilor, de la tentația utopicului la renegocierea inițiatică a identității.


Autor: Dumitru Buda