Nicolae Coande, Nu sînt eu bestia, Casa de Editură Max Blecher, 2022

                 Nicolae Coande scrie a zecea carte și o publică la Casa de Editură Max Blecher, în anul 2022, e vorba despre Nu sînt eu bestia. Firește, o editură cu care are o anumită continuitate, a mai publicat tot aici și Nu m-au lăsat să conduc lumea (2015); Memoria unui mort este memoria mea (2019). După cum ne spune autorul pe coperta a 4-a a cărții avem să aflăm că la 33 de ani debuta, în anul 1995, cu placheta În margine.

                 Surprinzător să cunosc poezia unui poet despre care pot să spun, în sfârșit, că tot ce scrie este perfect antologic. Poeme existențialiste, care chestionează felul în care este orchestrată lumea și, în general, condiția ființei umane, de ce la alții totul bine și numai la unii niciodată nu e? În tumultul vieții, aceasta e o întrebare care nu ni se mai conturează pe buze, asta pentru că, desigur, nu mai avem timp să formulăm, sau poate nici nu mai avem curaj.

                    De unde epuizarea? De unde refuzul și sintaxa atât de bine respectată, ca un fel de lecție, în sine, de limba română? Copii neiubiți, mamele departe, iubitele care prigonesc și au fost prigonite, o singurătate feroce care se scrie pe sine. Nu sunt eu bestia, sistemul e bestia, cam așa s-ar traduce aici:

„Nu, nu sînt eu bestia, ați greșit numărul.” (V., p. 31).

                   Poezia abundă în trepidații și stări, secvențe idilice și cutremure interioare care speculează forța supremă a poeziei, evită clișeele, formulele imediat utilizabile, schemele lirice recognoscibile. Nicolae Coande este poetul care face din absențe adevărate întrupări, oameni păstrați, așezați pe soclul lor, cu ei încă se poate trăi, încă se pot scrie file despre prezența lor în absență. Dorul și regretul și un fel de a spune: „aș fi vrut să fii aici”; „aș fi vrut să se-ntâmple altceva.”, credința extremă că numai iubirea e aici singurul numitor comun:

„La ziuă visez o gară infinită înăuntrul ei o gară mică/ pe peron un singur om așteaptă un tren cu o singură/ fereastră unde va ieși să-l salute cu o mână discretă/ această imagine durează o clipă apoi revine curată/ e aceeași fereastră dar mâna se schimbă degete mici/ se perindă prin fața aceluiași om care privește neclintit/ toate mîinile pe care le-a cunoscut într-o viață/ așa își dă seama ale cui sînt cine sînt cei care vin/ la fereastră să-l salute încă o dată/ încă o dată strîng gara între pleoape să-mi rămînă/ în minte cum păstrezi pulsul unei mîini de fată/ între pagini de cărți pe care nu le vei mai citi vreodată.”(VI., p. 92).

           În cadrul Galei Tânărului Scriitor, păstrând tradiția, aș putea să-l propun pe Nicolae Coande la premiul pentru cea mai bună carte de poezie cu Nu sînt eu bestia. În altă ordine de idei, o carte plimbată și adusă până în punctul în care gazul propan devine un fel de gel, la – 55 de grade, aproape de Cercul Arctic.

Gabriela Feceoru