Tatiana de Rosnay, Mâine ne va fi mai bine, traducere din limba franceză și note de Andreea Năstase, Litera, 2023

Întotdeauna mi s-a părut un fapt de viață străin, felul în care se pot apropia oamenii unii de alții, de cele mai multe ori artificial, pur și simplu inserându-se în conversații cu necunoscuți pe la evenimente, ori cu alte ocazii cel puțin la fel de „aranjate”, dar tot necazurile apropie oamenii mai onest, acele momente în care nu te gândești că azi vei avea de ajutat un om într-o situație din care el nu vede ieșirea. Un astfel de caz, este cel propus de Tatiana Rosnay, în romanul său, Mâine ne va fi mai bine.

Se citesc ușor cele 312 pagini, asta dacă nu ești slab de înger și dacă nu te împotmolești în pasajele accidentului, sau în pasajele de amor (introduse tocmai pentru a acapara cititorul, eroticitatea vinde). Laitmotivul accidentului mi se pare potrivit, mai ales că în tumultul acelui accident se întâlnesc două femei care vor învăța una de la alta și una despre cealaltă. Relația dintre ele va fi una bazată pe loialitate și între cele două se va înfiripa o prietenie cel puțin sinistră. Ajung să se cunoască, indiferent de curgerea timpului, așa cum cunoști suprafețele de inox din aeroporturi.

Undeva în Franța, undeva între viața personală a lui Candice și viața sa profesională, apare un element care va schimba destinul ei. Empatia acesteia este un exemplu de umanitate dincolo de construcția personajului. Tatiana de Rosnay construiește un tipar de „helper” într-o lume și într-un Univers în care cei căzuți sunt, de multe ori, ignorați. Ea însăși va fi acuzată de familie că se duce să ajute „o străină”, că lipsește de acasă pentru „o străină”, că începe să numească prietenă „o străină”.

Lettres à Jeanne Rozerot (1892-1902), de Émile Zola este cadoul pe care Arthur i-l face lui Candice, din acest punct, ambii devin interesați și acaparați de aceste scrisori, niște dovezi clare că și epistolele sunt probe de literatură, mai ales atunci când vin din partea unor scriitori de asemenea anvergură.  În jurul acestor scrisori de dragoste, o dragoste îndoielnică, una păgână, o dragoste nepermisă (Zola era căsătorit), care dăinuie în ciuda acestui fapt și care nu poate fi oprită (deși Zola nu-și va părăsi niciodată soția, va merge în paralel cu ambele relații), se construiesc acțiunile cuplului din prezent, Candice și Arthur, cuplul de lectori.

Proza de aici a Tatianei de Rosnay mă trimite înspre jurnalele lui Anaïs Nin. Munca de cercetare pe care a depus-o în laboratoarele/ interioarele lui Émile Zola este admirabilă, nu este un roman scris ușor, cu siguranță merită răsfoit, cu atât mai mult pentru referințele de bun gust care apar până la pagina 312, acolo unde se și termină romanul. Autoarea bestsellerului Se numea Sarah reconfirmă, cu această ocazie, valoarea scriiturii sale.          

Gabriela Feceoru