Ioana Nicolaie, Noctiluca, Vellant, 2023

              Lomografii, antologia de poeme publicată în 2015 la editura Humanitas, m-a făcut să  să visez că va scrie Ioana Nicolaie o carte de poeme nouă. Visul meu s-a împlinit în anul de grație 2023, un vis care poartă numele Noctiluca, și-mi pare o pelerină de ploaie, îmi pare un soare cât toți norii, îmi pare terapie în mijlocul războiului, îmi pare rezolvare și voce și portavoce de învingătoare, o pată de frumusețe într-o lume cotropitoare. Coperta poartă ilustrația Sidoniei Călin, o ilustratoare cu care Ioana Nicolaie a lucrat și pentru cărțile pentru copii, ilustrațiile sale sunt adevărate demonstrații de pictură naivă.

              Tot așteptând poezia Ioanei Nicolaie m-am ales cu proza ei, așa am devenit o fană a prozei pe care o scrie, asta pentru că în mod foarte subiectiv m-am identificat cu experiențele feminine, cu copiii și cu problemele lor, cu tema familiei și cu lupta pentru menținerea unui ideal întreg și desăvârșit, o suprafață fină metalică și neatinsă.

              Am citit Noctiluca în tren înspre Petroșani și cum treceam prin cadre cu munți și aburi montani învăluind dimineața, am simțit că e fix ce îmi trebuie poezia de aici, cartea se deschide cu un motto din Ingeborg Bachmann (una dintre poetele pe care le prefer la orice oră), și caută mai departe să sape metaforic și învăluit în nuanțe stilistice de invidiat cele mai profunde răni, cele mai dureroase pierderi (pierderea mamei), timpul ireversibil, tinerețea muncită, frumusețea absorbită de griji și nevoi, familia când acasă/ când pe drum. Fațetele vieții în care se pleacă din punctul a spre punctul b pentru evoluție ‒ te spulberă, neîndoielnic că vrei să salvezi fata din poveste, vrei să o aduci la suprafață, vrei să mângâi mama obosită, vrei să îi duci un ceai să se liniștească, să iasă din moodul de eroină, dar nu poți. Stai cu o cafea în mână, la geamul unui tren, ridici privirea printre copacii din zare (dacă s-ar aprinde toți copacii deodată? te gândești, dar nu, nu se vor aprinde, îți zici, e dimineață, e răcoare), deodată te confunzi cu eul liric, te confunzi cu precauția sa, cu tendința de a nu deranja, de a nu fi inadecvată, privești pe scaunele din jurul tău, urci bagajele în locurile pentru bagaje, eliberezi scaunele (dacă vin și alții? dacă nu au loc?).

              Un poem ca un punct comun al lumii în care trăim, sărăcia și a trăi la limita subzistenței formează o realitate cruntă „realitatea nu iartă” (Realitatea, p. 35) și cât se poate de bine reprezentată: „aveam nouăsprezece ani/ și-o cutie plină de cuie// ca să pot supraviețui/ căram sticle de vin și de bere/ le vindeam din zori până-n noapte/ sufocându-mă de-atâta tinerețe/ de-atâta fără viitor (...) (N-a fost tinerețe fără bătrânețe, p. 38). Naște întrebări ca: Ce este viața pentru o femeie tânără în România? Care este viitorul ei când se avântă în necunoscut și nu are niciun sprijin? Ce este munca grea și care sunt șansele ei de a reuși, de a se menține pe linia de plutire, de a-și atinge idealul?

             Despre „fata robot”, „Gabriel, un metru optzeci și cinci”, „mama”, „copilul din centrul social” și cele „douăsprezece perechi de mănuși”, scrie Ioana pentru Ioana și parcă văd totul, o văd pe Ioana-adult de vorbă cu Ioana-copilul. Este un volum care desface fir cu fir ca pe un covor țesut la război pierderea, suferința, abandonul, senzația de cădere în gol la momentul plecării mamei „vara nu-i derdeluș/ să ne ducă înapoi către mama” (Realitatea, p. 34). Fiecare filă din carte este ca o pilulă pentru câte un tip de durere, fiecare titlu este un pansament pentru rănile deschise din care se scurge viața „un magnet pentru durere/ asta sunt” (Umbra ajunge mereu prima, p. 32).

           Dacă privim cu atenție, Noctiluca ‒ corpul bioluminescent din mări ‒ este acest corpus de texte care emite semnale de solidaritate și suroritate, un fel de a spune „și eu am fost acolo unde ești tu acum”. Îmi imaginez femei în faruri la distanță luminând cu poeme care să deschidă căi, luminând cu aceste versuri despre înfrângere și acceptare „de ce nimic nu-ți stă în putere?/ de ce fără oricine se poate trăi?” (Story, p. 29).

Gabriela Feceoru