Florin Mugur, Viața obligatorie, Antologie și traducere de Adam J. Sorkin și Ioana Ieronim, Tracus Arte, 2023

• Florin Mugur (pseudonimul lui Legrel Mugur, 1934-1991), poet, jurnalist, eseist, prozator, editor român. Este autorul a peste zece volume de poezie, printre care: Cartea regilor (1970), Cartea prințului (1973), Piatra palidă (1977), Portretul unui necunoscut (1980), antologia Dansul cu cartea (”The Best Poems”, 1981), Viața obligatorie (1983), Spectacol amânat (1985), Firea lucrurilor (1988); proză și un roman: Ultima vară a lui Antim (1979); trei volume de interviuri: Convorbiri cu Marin Preda (1973), Profesiunea de scriitor (1979), Vârstele rațiunii. Convorbiri cu Paul Georgescu (1982); un volum postum de corespondență, Scrisori de la capătul zilelor (ediție îngrijită de Mircea Iorgulescu, 2002). Distins cu Marele premiu la Festivalul Internațional de Poezie de la Sarajevo (1968) și, în repetate rânduri, cu premiul Uniunii Scriitorilor din România.

            Nu va fi om care să citească poezia lui Florin Mugur din Viața obligatorie/ Compulsory life, și să nu rezoneze, sau să nu se regăsească în versurile lui de pierzător în dragoste, de învingător cu toate cuvintele în mâini. Știu că un poet îl precedă pe celălalt, dar m-am gândit la George Vasilievici imediat ce am citit poemul cu care se deschide această antologie, în care obsesia pentru fular unește acești doi poeți:

„la gât fularul defăcut, fularul/ pătat cu suc de piersici și de ceară./ (...)Tăcut/ îmi înfășor fularul mai strâns, e tot mai lung (...)/ foșnesc familiar fulare dulci (...)/ Fularul vechi păzind un spațiu gol/ al trupului, tiparul meu veșnic, de mătase.” (Tipar, p. 6)

          Sigur că simbolistica fularului douămiistului George Vasilievici era cu totul alta în poezia sa, un portal care favoriza trecerea sa într-o altă lume, aici, așa cum observăm, este mai degrabă un element de joacă, erotic, un material care intră în contact direct cu trupul și îl acoperă, cenzurează frumusețea corpului de ochii celor străini. Mă pot gândi și ca la o banare a unui teritoriu sacru, o etică de nezdruncinat, un trup păstrat pentru acea femeie în numele căreia se face totul, se gândește totul, se simte totul.

          Poetica jocului de idei se construiește impecabil, sugestiv, aluziv și metaforic revărsându-se în rubufniri temperate. Citim poeme existențialiste, de recuperare a memoriei unui familiar, unei duioșii neîmpărtășite. Despre abandon și amintiri recurente și despre ce mai rămâne în urma cuiva atunci când pleacă, în acest caz merită citat integral poemul Noaptea regilor:

„Ce mi-ai lăsat plecând?/ Numai regi./ Viața plină de regi./ Toată noaptea, regele părului tău încărunțit./ Toată noaptea, regele palid al gurii tale./ Regele tânăr și năuc al dinților./ Ce mi-ai lăsat plecând?/ Umbrele tale,/ înălțându-și spânzurători una alteia. Strângându-se de gât în somn/ și chipurile tale omorându-se/ și-apoi luându-și locul unul celuilalt ‒/ șirag de regi criminali./ Toată noaptea mi-au lătrat câinii frumoși/ de dorul tău./ Toată noaptea am azvârlit în ei/ cu nume de regi.”      

          Un regal poetic al abandonului se ridică dintre zidurile unei drame timpurii, o consecință neexersată a visului neîmplinit, a tristeții, a melancoliei a ceea ce cândva era răsturnat în emoții frumoase. Muzeul Abandonului ar putea primi cu brațele deschise poemul de mai sus, mai ales pentru că ilustrează foarte bine felul în care abandonul sapă la rădăcinile sinelui cuiva. Problematica abandonului vine aici la pachet estetizat, imortalizat ca în cărțile poștale pe care ni le trimitem unii altora de departe. Ideea aceasta mă introduce într-o amintire personală în care mă aflam într-o librărie din Lviv (Ucraina) și am cumpărat o serie de cărți poștale, pe una am început să scriu la masa din librărie, în limba română cuvinte pentru o prietenă care nu mai vorbea cu mine, îi scriam: „Mi-ar fi plăcut să fii aici!”. Nu am expediat niciodată acea carte poștală, încă o păstrez și când o citesc am un nod în gât. Imaginea printată este o fotografie a străzii pe care veneam către librărie. O stradă plină de flori, statui și pace chiar înainte de război. Abandonul poate să-i creeze cuiva o stare de moarte, de mortificare, dacă moartea este o dată pentru totdeauna, abandonul se resimte de către cel abandonat ca și cum ar fi ucis de mai multe ori, în buclă, în timpi diferiți, este o traumă care se repetă, chiar dacă ea s-a produs o singură dată, la nivel sufletesc reușește să înțepe și să străpungă exact cel mai sensibil punct, acela al afectivității. Ce să mai faci cu tot ce ți-a lăsat altcineva în palme? Poezia este călătoare, iar poezia lui Florin Mugur pășește în casa noastră cu vindecare și cu conștientizare, cu adevăruri care sfâșie până și câinele care stă la soare sigur pe el, sigur pe libertatea lui și pe teritoriul pe care îl apără.

          Nimic din ceea ce este omenesc nu-i este străin lui Florin Mugur, dragostea este mai tangibilă în lipsa ei, din fantome se recompune imaginea femeii iubite, din halucinații se ridică o imagine aproape reală. Se recompune o femeie, femeia primordială, unica, singura, cea care nu poate fi înlocuită sub nicio formă. Cuplul întrerupt la un moment dat, este aici un întreg scindat, ceva ce s-a creat doar pentru a fi distrus, un contur de neînțeles, un tablou spart al începutului lumii, culori extrase din peisaj, un creator care produce o anomalie. Iubirea aici este privită ca energie eternă, neschimbătoare și incontestabilă, exact așa cum este percepută iubirea lui Dumnezeu, absolută și de nezdruncinat, eternă și indisolubilă, aceasta este iubirea sacră care scrie în locul lui Florin Mugur poeme-spectacol.

Viața obligatorie, aici!

Gabriela Feceoru