De vorbă cu sfinții
25.09.09 | Opinie RO
Petru a împlinit 19 ani. Vede lumea altfel acum, mai chibzuit, mai pe de-a-ntregul. L-a băgat unchiu-său, Damian, după ce a trecut bacalaureatul, la ziar. Singurul ziar din Baia-Mare, știut și citit de mai toată lumea, tipărit cu cerneluri care dimineața devreme-s încă fluide pe colile tari, se iau pe degete dacă nu ești atent când dai foaia, îți lasă o pată de mărimea unui bănuț pe amprenta arătătorului. O pată în magenta, de care greu te mai lepezi, poate spre seară și numai cu sodă, încât degetul ți se boțește, curat, și zgârie, fără să vrei, cearșaful pernei când adormi. Petru a fost copist, l-a-nceput. Scria elegant caligrafic, înflorind întotdeauna cu penița prima literă de paragraf. Uneori îi părea rău că articolele ajungeau în ziar cu litere de mașină, cu acele caractere înghesuite sau lăbărțate, după dimensiunile coloanei. Stătea și se gândea că, așa, toate materialele publicate par la fel, că nu le diferențiază, când treci cu ochiul peste ele, decât titlurile ori așezarea pe coala de hârtie. Să fie scrise de mână, de fiecare redactor, ai știi imediat ale cui sunt, ce le-a pricinuit, dacă s-au scris în birou ori pe fugă, în tren ori în automobil, la întoarcere de la evenimente. Până la urmă, s-a obișnuit cu fatalitatea asta: copiate frumos, corectate, aliniate, textele trecute prin mâna lui, prin arătătorul lui, erau inevitabil răstignite în litere de tipar și imprimate pe gigantice plăci tipografice. Noaptea pătimeau, în purgatoriul mașinii tipografice și dimineața le regăsea, impecabil uniformizate, cu titlurile de-o șchioapă sau înghesuite pe margini, în chenare ori în subsolul paginii – toate organic legate acum în corpul cel nou – nou-născut, al ediției curente, al ediției de azi. Un Azi pe care el îl știa, într-un fel, pe de rost, încă de când pentru ceilalți era Mâine.
După alegeri, Petru a început să aibă mai mult timp pentru el însuși. Se plimba prin oraș, mergea la teatru, stătea la taclale în cofetărie. Începuse acum să fumeze, mai întâi fără filtru, apoi țigarete mai scumpe, cu filtru și inel aurit pe care-l simțea cu un fel de mândrie și liniște între degetele mâinii când trăgea fumul. La ziar lucra tot mai puțin. Nu mai era atât de mult de scris, arhiva nu prea se mai ținea, articolele veneau gata scrise, de nu gata bătute la mașină. Noua formă a ziarului, cu alt titlu și altă așezare, chiar cu nume noi de redactori, venise direct pe placă, încât în acea zi Petru a cules la mașină doar niște anunțuri de mică publicitate. Tot în ziua aceea, Petru a împlinit 19 ani. Voia să dea la Litere, în Cluj, așa că s-a pus pe drum și-a mers la un văr de-al doilea, student deja, ce locuia cu chirie într-o mansardă de pe strada Donat. Clujul fremăta de lume – lume nouă, i s-a părut lui Petru, ce s-a plimbat de la gară până la prietenul lui. Până târziu, au povestit despre Universitate, despre profesori. De unii auzise și Petru, de Lucian Blaga, de exemplu. Pe la 10 seara au mai venit 3 prieteni de-ai vărului, au adus două pachete de cărți, legate cu sfoară și o sticlă de rom. Au băut, au mâncat cabanoși cu muștar iute și-apoi niște cornuri cu magiun. Dimineața la 5 Petru a plecat spre Baia-Mare, frânt de oboseală dar încântat. Clujul era o metropolă adevărată, iluminat electric pe bulevardele largi, străbătute de automobile rapide, silențioase. Mai ales mașini negre, cu numere noi, cu roți de rezervă noi, unele ascunse în caroserie, așa cum Petru mai văzuse numai în fotografii.
Când s-a întors la ziar a aflat că postul pe care lucra se desființase. Nu mai era nevoie de copist – etapa aceea intermediară a textelor fusese eliminată, se produsese o modernizare rapidă. Se scria direct la mașină acum, doar că pentru moment mașinile de scris fuseseră luate pentru un control. Bătea vântul prin redacție, iar mașina tipografică era în revizie. Noul director i-a spus, scurt, că i s-a analizat, reevaluat, își aducea el aminte cuvântul acesta, dosarul. Se pare că existau unele probleme dar, în fine, putea intra în distribuție. Urma să vândă ziare, peste vară, la unul din punctele de distribuție din oraș. Petru era mulțumit. Oricum, voia să învețe pentru Admitere la Universitate, noua atribuțiune venise cum nu se putea mai bine.
Seara aceea a fost prima când n-a mai trebuit să-și boțească palmele cu sodă înainte de-a se culca. Degetele îi erau curate, unghiile la fel. Numai un vag miros de cerneluri îi persista în haine, un miros acrișor,hipnotic, pe care abia acum începuse să-l simtă mai bine, să-l recunoască. A citit, în pat, ediția zilei. Comuniștii schimbau toate conducerile, restructurau departamente în fiecare domeniu. Se descopereau trădători, elemente dușmănoase, retrograde. Câțiva politicieni despre care se vorbea de bine anul trecut erau acum deconspirați. Petru era nedumerit – în Baia Mare, profesorul lui de Istorie fusese dat în vileag ca trădător de neam, acuzat de spionaj și acum un articol îi descria procesul. Sentința, munca silnică pe viață, părea, în retorica bombastică a articolului, să fie nimica-toată față de păcatele dovedite ale profesorului. Se subînțelegea că merita cel puțin executat public, că e un infractor periculos. Petru începu să simtă teamă, acolo, în așternut, și privi pe fereastră. Se temea că astfel de trădători, de dușmani, pregătiți să înfăptuiască cele mai abominabile crime morale, s-ar putea ascunde oriunde între cunoscuți, în vecini, în colegi. Nimic nu i se mai părea sigur, de încredere. Ziarul vorbea despre omul nou, despre clasa muncitoare, despre țeluri mărețe. Astfel de vorbe îi înflăcărau pentru o clipă imaginația. Așa cum era prezentat, Petru simți că și-ar fi dorit să cunoască un comunist dintr-acela, un revoluționar, un luptător. Un om al viitorului, onest, curat ca lacrima, avid să învețe și să descopere, să inoveze totul. și-l imagina tânăr, nespus de tânăr și cu chipul fratelui lui mai mare, plecat în Franța cu 4 ani în urmă. Un tânăr cu privire vizionară, cu voce caldă dar fermă, purtând cravată, pelerină și pălărie. Bătându-l pe umăr. Ușa odăii lui Petru s-a deschis atunci ușor – era tatăl lui, care îl întreba dacă mâncase de cină. Petru răspunse că da, nu îi e foame și se gândi o clipă dacă mai avea rost să-i povestească despre ziar, despre postul lui desființat, despre punctul de distribuție unde urma să se mute ca vânzător. Se hotărî într-o clipă că era mai bine să lase pe mâine. Stinse lampa și îi ură tatălui noapte bună.
O COMUNIUNE
Restul poveștii lui Petru Damian, absolvent de liceu, funcționar la ziar sub redacția burgheză, cu bunici materni chiaburi, un frate fugit în Occident și prieteni printre elementele reacționare din mediul studențesc clujean (alături de care conspiră împotriva siguranței statului, făcând afirmații grave și răsfoind cărți interzise) – ei bine restul poveștii lui se află, comprimat, undeva în lumea browniană de imagini, obiecte și documente, de spații carcerale în care se deschid infinități, din Muzeul Memorial Sighet. Un Muzeu despre care se știe că e construit în interiorul intact al unei închisori (celebră prin atrocitate în anii de persecuție a românilor neconvenabili regimului comunist instaurat în 1947.) Ceea ce nu se știe – cel puțin până când ajungi să îl străbați la picior – e că Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighet este viu, mai viu decât ar putea să fie un spațiu expozițional în vremurile postmoderne de astăzi. Poate că aspectul acesta vivid, pulsația aceasta de viață autentică, e miza pe care au jucat arhitecții muzeului – Ana Blandiana și Fundația Academia Civică. Pentru cine se îndoiește că textul scris, documentul, scanat și montat într-un cadru și un unghi anume expus privirii, ar putea să nu aibă suficientă forță pentru a genera viață, pentru a o regenera de câte ori spațiul acela e revizitat (ca în toate teoriile recente ale interpretării și receptării) – ei bine Memorialul din Sighet e contraargumentul infailibil. Iar acesta e paradoxul superb al Memorialului: el nu mai e un spațiu al Morții cu majusculă, al Terorii, ci al transcenderii acestora. Al transfigurării ororilor și suferinței. Într-un fel de seninătate mistică, într-o sanctitate discretă, protectoare, românii care și-au mistuit aici ambițiile tinereții, speranțele, bucuriile simple ori planurile mărețe – sunt prezenți aici nu numai holografic, virtual, ci în toată splendoarea martiriului lor. Memorialul e viu pentru că tribulațiile care vibrează în ziduri, în ușile negre de lemn, cu vizor și răsteluri, în gratii, nu au fost în van. Pentru că Răstignirilor de aici le urmează un șir neîntrerupt, o salvă interminabilă de Învieri.
Memorialul din Sighet freamătă de oameni. Oameni de azi, turiști, extrem de mulți tineri (unii născuți în preajma sau după Revoluție). Români, mai ales români. Ei înșiși par să se lase, aici, vizitați de Muzeu. Ființele lor se expun, o dată intrate, se lasă cercetate de românii ca Petru Damian, insul acela ficțional, poate, prozaic, lângă care am trăit, mai sus, preț de câteva paragrafe. Poate că se realizează, în fond, poate că e posibilă o comuniune. Petru Damian a rămas, în Sighet, într-o fotografie tip buletin, din holul de intrare, una din miile de fotografii ce acoperă complet holul acela pe care orizontala privirii descoperă o superbă declarație de dragoste făcută Libertății. În marile limbi ale pământului. Poate a mai rămas în note informative, în celulele expoziționale dedicate persecuției presei, intelectualilor, poate numele lui e în vreun arbore genealogic din sala dedicată colectivizării. Poate figurează undeva pe cartoanele din odioasa cameră a reeducării. Cine știe dacă unele din versurile din celula poeților carcerali, versuri care se întind ca falangele pe plafon, nu le-a scrijelit el în cărămida peretului ori le-a bătut în cod Morse spre alții. În celulele acestea înspăimântătoare românii de astăzi plâng. Plâng așa cum nu i-am văzut plângând, eu, cel puțin, niciodată.
Autor: Dumitru-Mircea Buda
După alegeri, Petru a început să aibă mai mult timp pentru el însuși. Se plimba prin oraș, mergea la teatru, stătea la taclale în cofetărie. Începuse acum să fumeze, mai întâi fără filtru, apoi țigarete mai scumpe, cu filtru și inel aurit pe care-l simțea cu un fel de mândrie și liniște între degetele mâinii când trăgea fumul. La ziar lucra tot mai puțin. Nu mai era atât de mult de scris, arhiva nu prea se mai ținea, articolele veneau gata scrise, de nu gata bătute la mașină. Noua formă a ziarului, cu alt titlu și altă așezare, chiar cu nume noi de redactori, venise direct pe placă, încât în acea zi Petru a cules la mașină doar niște anunțuri de mică publicitate. Tot în ziua aceea, Petru a împlinit 19 ani. Voia să dea la Litere, în Cluj, așa că s-a pus pe drum și-a mers la un văr de-al doilea, student deja, ce locuia cu chirie într-o mansardă de pe strada Donat. Clujul fremăta de lume – lume nouă, i s-a părut lui Petru, ce s-a plimbat de la gară până la prietenul lui. Până târziu, au povestit despre Universitate, despre profesori. De unii auzise și Petru, de Lucian Blaga, de exemplu. Pe la 10 seara au mai venit 3 prieteni de-ai vărului, au adus două pachete de cărți, legate cu sfoară și o sticlă de rom. Au băut, au mâncat cabanoși cu muștar iute și-apoi niște cornuri cu magiun. Dimineața la 5 Petru a plecat spre Baia-Mare, frânt de oboseală dar încântat. Clujul era o metropolă adevărată, iluminat electric pe bulevardele largi, străbătute de automobile rapide, silențioase. Mai ales mașini negre, cu numere noi, cu roți de rezervă noi, unele ascunse în caroserie, așa cum Petru mai văzuse numai în fotografii.
Când s-a întors la ziar a aflat că postul pe care lucra se desființase. Nu mai era nevoie de copist – etapa aceea intermediară a textelor fusese eliminată, se produsese o modernizare rapidă. Se scria direct la mașină acum, doar că pentru moment mașinile de scris fuseseră luate pentru un control. Bătea vântul prin redacție, iar mașina tipografică era în revizie. Noul director i-a spus, scurt, că i s-a analizat, reevaluat, își aducea el aminte cuvântul acesta, dosarul. Se pare că existau unele probleme dar, în fine, putea intra în distribuție. Urma să vândă ziare, peste vară, la unul din punctele de distribuție din oraș. Petru era mulțumit. Oricum, voia să învețe pentru Admitere la Universitate, noua atribuțiune venise cum nu se putea mai bine.
Seara aceea a fost prima când n-a mai trebuit să-și boțească palmele cu sodă înainte de-a se culca. Degetele îi erau curate, unghiile la fel. Numai un vag miros de cerneluri îi persista în haine, un miros acrișor,hipnotic, pe care abia acum începuse să-l simtă mai bine, să-l recunoască. A citit, în pat, ediția zilei. Comuniștii schimbau toate conducerile, restructurau departamente în fiecare domeniu. Se descopereau trădători, elemente dușmănoase, retrograde. Câțiva politicieni despre care se vorbea de bine anul trecut erau acum deconspirați. Petru era nedumerit – în Baia Mare, profesorul lui de Istorie fusese dat în vileag ca trădător de neam, acuzat de spionaj și acum un articol îi descria procesul. Sentința, munca silnică pe viață, părea, în retorica bombastică a articolului, să fie nimica-toată față de păcatele dovedite ale profesorului. Se subînțelegea că merita cel puțin executat public, că e un infractor periculos. Petru începu să simtă teamă, acolo, în așternut, și privi pe fereastră. Se temea că astfel de trădători, de dușmani, pregătiți să înfăptuiască cele mai abominabile crime morale, s-ar putea ascunde oriunde între cunoscuți, în vecini, în colegi. Nimic nu i se mai părea sigur, de încredere. Ziarul vorbea despre omul nou, despre clasa muncitoare, despre țeluri mărețe. Astfel de vorbe îi înflăcărau pentru o clipă imaginația. Așa cum era prezentat, Petru simți că și-ar fi dorit să cunoască un comunist dintr-acela, un revoluționar, un luptător. Un om al viitorului, onest, curat ca lacrima, avid să învețe și să descopere, să inoveze totul. și-l imagina tânăr, nespus de tânăr și cu chipul fratelui lui mai mare, plecat în Franța cu 4 ani în urmă. Un tânăr cu privire vizionară, cu voce caldă dar fermă, purtând cravată, pelerină și pălărie. Bătându-l pe umăr. Ușa odăii lui Petru s-a deschis atunci ușor – era tatăl lui, care îl întreba dacă mâncase de cină. Petru răspunse că da, nu îi e foame și se gândi o clipă dacă mai avea rost să-i povestească despre ziar, despre postul lui desființat, despre punctul de distribuție unde urma să se mute ca vânzător. Se hotărî într-o clipă că era mai bine să lase pe mâine. Stinse lampa și îi ură tatălui noapte bună.
O COMUNIUNE
Restul poveștii lui Petru Damian, absolvent de liceu, funcționar la ziar sub redacția burgheză, cu bunici materni chiaburi, un frate fugit în Occident și prieteni printre elementele reacționare din mediul studențesc clujean (alături de care conspiră împotriva siguranței statului, făcând afirmații grave și răsfoind cărți interzise) – ei bine restul poveștii lui se află, comprimat, undeva în lumea browniană de imagini, obiecte și documente, de spații carcerale în care se deschid infinități, din Muzeul Memorial Sighet. Un Muzeu despre care se știe că e construit în interiorul intact al unei închisori (celebră prin atrocitate în anii de persecuție a românilor neconvenabili regimului comunist instaurat în 1947.) Ceea ce nu se știe – cel puțin până când ajungi să îl străbați la picior – e că Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighet este viu, mai viu decât ar putea să fie un spațiu expozițional în vremurile postmoderne de astăzi. Poate că aspectul acesta vivid, pulsația aceasta de viață autentică, e miza pe care au jucat arhitecții muzeului – Ana Blandiana și Fundația Academia Civică. Pentru cine se îndoiește că textul scris, documentul, scanat și montat într-un cadru și un unghi anume expus privirii, ar putea să nu aibă suficientă forță pentru a genera viață, pentru a o regenera de câte ori spațiul acela e revizitat (ca în toate teoriile recente ale interpretării și receptării) – ei bine Memorialul din Sighet e contraargumentul infailibil. Iar acesta e paradoxul superb al Memorialului: el nu mai e un spațiu al Morții cu majusculă, al Terorii, ci al transcenderii acestora. Al transfigurării ororilor și suferinței. Într-un fel de seninătate mistică, într-o sanctitate discretă, protectoare, românii care și-au mistuit aici ambițiile tinereții, speranțele, bucuriile simple ori planurile mărețe – sunt prezenți aici nu numai holografic, virtual, ci în toată splendoarea martiriului lor. Memorialul e viu pentru că tribulațiile care vibrează în ziduri, în ușile negre de lemn, cu vizor și răsteluri, în gratii, nu au fost în van. Pentru că Răstignirilor de aici le urmează un șir neîntrerupt, o salvă interminabilă de Învieri.
Memorialul din Sighet freamătă de oameni. Oameni de azi, turiști, extrem de mulți tineri (unii născuți în preajma sau după Revoluție). Români, mai ales români. Ei înșiși par să se lase, aici, vizitați de Muzeu. Ființele lor se expun, o dată intrate, se lasă cercetate de românii ca Petru Damian, insul acela ficțional, poate, prozaic, lângă care am trăit, mai sus, preț de câteva paragrafe. Poate că se realizează, în fond, poate că e posibilă o comuniune. Petru Damian a rămas, în Sighet, într-o fotografie tip buletin, din holul de intrare, una din miile de fotografii ce acoperă complet holul acela pe care orizontala privirii descoperă o superbă declarație de dragoste făcută Libertății. În marile limbi ale pământului. Poate a mai rămas în note informative, în celulele expoziționale dedicate persecuției presei, intelectualilor, poate numele lui e în vreun arbore genealogic din sala dedicată colectivizării. Poate figurează undeva pe cartoanele din odioasa cameră a reeducării. Cine știe dacă unele din versurile din celula poeților carcerali, versuri care se întind ca falangele pe plafon, nu le-a scrijelit el în cărămida peretului ori le-a bătut în cod Morse spre alții. În celulele acestea înspăimântătoare românii de astăzi plâng. Plâng așa cum nu i-am văzut plângând, eu, cel puțin, niciodată.
Autor: Dumitru-Mircea Buda
