Sofia Nădejde, Părinți și copii, Publisol, 2022

Sofia Nădejde (14 septembrie 1856 – 11 iunie 1946, București) este readusă în actualitate de Elena Vlădăreanu. Elena Vlădăreanu inițiază Premiile pentru Literatura Scrisă de Femei și le pune numele Sofia Nădejde în cinstea romancierei. Romanele ei Patimi (1903); Robia banului (1906) și Părinți și copii (1907) sunt republicate de editura Publisol. Azi alegem să discutăm despre romanul Părinți și copii, cu prefața semnată de Ștefan Baghiu, o prefață în care se trece prin teoriile și politicile familiei, o prefață-reper pentru cine dorește să studieze politicile familiei, sau tema familiei în romane.

                Lecturând romanul Părinți și copiiam trecut prin conturul familiei tradiționale, familia lui Tache Serafim și a soției sale Eliza (Liza). Personajul feminin nu este descris decât prin prisma rolurilor sale de soție și mamă și nu ne putem da seama care sunt dorințele ei, care este opinia ei despre viață, n-avem idee cum este femeia Eliza, sau care este gradul ei de emancipare. Total dedicată familiei, o găsim însărcinată din nou, deși știm că are deja 3 copii, două fete și un băiat. Există acest pater familias Tache Serafim despre care aflăm că e tată, că muncește pentru copiii lui, e funcționar și că iubește enorm copiii, este figura iconică de bărbat ideal. Sacrificiul principal îl săvârșește chiar mama care moare la naștere. Primele cuvinte către doctor ale lui Tache sunt: „îmi rămân copiii fără mamă”, așadar, iată femeia prezentată doar din perspectivă utilitaristă. Care era utilitatea ei și ce pierde bărbatul-tată prin trecerea ei în neființă. Nu știm dacă Eliza își dorea acest copil, nu s-a vorbit despre asta în roman, dar s-a vorbit despre greutățile financiare care se înmulțeau odată cu venirea pe lume a noilor prunci.

                Eliza închide ochii față de patriarhat. Fără să fie decizia ei. Aici „până moartea ne va despărți” nu e numai un fel de a spune. Probabil că Eliza nu avea libertatea să aleagă ce se întâmplă cu corpul ei, sau câți copii să nască. Este o nedreptate pe care nu ar trebui să o privim ca pe un eveniment natural. Zoe este cea mai mare dintre copii. Fiica care va învăța de la o vecină să facă „dulceață” și se va ocupa de „cârpitul rufelor”. Îi ia locul mamei cu grație. Un alt sacrificiu pe care îl văd fără rost. Nu cred că preluarea atribuțiilor unei mame de către un copil rezolvă ceva. Ba dimpotrivă, Zoe își asumă un rol pentru care nu e pregătită. Sacrificiul este sau nu o deviză feministă? Mă așteptam să-l văd pe Tache Serafim învățând să coasă, să gătească, să cârpească și să nu-și exploateze fiica cea mare. Dar nu cred că se putea visa la acest grad de emancipare masculină în perioada în care Sofia Nădejde a scris romanul. Aș fi văzut un alt destin pentru Eliza Serafim, de ce să ucidem protagonista?

                Focusul pare să cadă, totuși, pe Tache Serafim, colegii de muncă, discuțiile, servitoarea și pe faptul că este întreținătorul familiei cu aplauzele de rigoare. Viața lui pare să fie ceva mai complexă în narațiunea Sofiei Nădejde. Într-o lume a bărbaților era firesc. Viața unui bărbat e valoroasă. Desigur că este plânsă mama și fiica Eliza. Pare a fi o chestiune generațională, întrucât și tatăl Elizei rămăsese văduv. Îmi place totuși că Sofia Nădejde a ales să introducă în roman ca protagonist un good guy care alege să-și trăiască viața în jurul copiilor săi. Un om de familie, total dedicat care nu se sustrage de la îndatoriri nicio clipă.

                Familia rămâne tema principală, „celula de bază a societății”, instituția care rezistă în ciuda tuturor adversităților. Singurul liant în fața oricărui colaps, cel puțin acesta pare să fie mesajul care se desprinde de aici. Totul pentru procreere.

Gabriela Feceoru