Am câteva reflecții de notat pe marginea scrutinului de duminică. 
Întâi de toate n-am  putut să mă felicit suficient ieri pentru că am avut răbdare. Sincer nu știu pe unde scoteam acum cămașa dacă reacționam la primul implus și comentam pe sondajele date în seara turului doi. Nu-i vorbă: tentații au existat, cu duiumul.  De la discursul inspirat (dar venit prea târziu) al lui Mircea Geoană, la reacția ce părea disperată a lui Traian Băsescu, cel care se retrăgea preocupat, înconjurat de un staff palid și inexpresiv. Nu fără a declara răspicat că a câștigat alegerile. De la aclamațiile din studio-urile de analiză electorală ale canalelor de știri (unde experți care mai de care mai avizați s-au grăbit să-și dea cu părerea și să gireze cifrele date de bune de exit-poll-uri) la tendenționismele partinice care au produs o schismă fără precedent între trusturile de presă. 
Mai întâi, pe la nouă și jumătate seara, am vrut să scriu despre convertirea lui Mircea Geoană, despre metamorfoza lui miraculoasă. Pentru prima oară în campania aceasta și, poate, în întreaga lui carieră de politician, l-am simțit eliberat de limba de lemn și de obsesia de prețiozitate care-l discreditau în mai toate împrejurările. Continui să cred (cu tărie – sic!) că discursul de (fals) învingător în alegeri oferit de Geoană duminică seara a fost apogeul lui ca om politic, un moment de grație pe care e foarte probabil să nu și-l poată explica nici el însuși, un eveniment providențial dar care a avut neșansa să se petreacă într-un context ce l-a făcut inutil. și aceasta în condițiile în care am văzut, ca de fiecare dată, limpede, în el, apucăturile Obamiene și în genere de prezindent american – indicațiile cu degetul, mulțumirile sentimentale către familie, autoproclamarea ca președinte al tuturor, reverența ipocrită față de contracandidat, binecuvântarea țării și a poporului... Pur și simplu aceste clișee, deși vizibile, n-au mai fost deranjante, au trecut în planul secund al unui discurs care părea proaspăt și autentic, cuceritor. 
Mai târziu, când începuseră numărătorile paralele, mi-aș fi dorit să scriu despre polarizarea infamă a televiziunilor între cei doi candidați. Practic, am asistat la o încălcare flagrantă a principiului obiectivității și la o tendință agresivă de manipulare. Pe de o parte – Antenele și Realitatea au desăvârșit campania pro-Geoană făcută cu sârg de ceva timp încoace, într-un show post-electoral găunos  și de prost gust. Lucru de înțeles și inevitabil. La fel de inevitabil, Nașul și al său B1TV s-au dedat unui fanatic militantism pro-Băsescu, iar între părți au început în scurt timp să zboare ironii și chiar acuze din ce în ce mai belicoase. Firește, fiecare dintre părți aveau sondajele lor – proporționale și ca număr: Antenele - 3 sondaje ce-l dădeau președinte pe Geoană și B1 - unul si bun, în care se vedea de la o poștă victoria băsesciană. 
Cea mai jenantă prestație a avut-o postul public de televiziune, unde lucrurile s-au dezechilibrat la un moment dat și au căpătat tot o turnură partinică, pro-Geoană, mizându-se pe exit-poll-urile atotputernice. Per ansamblu, foarte puține voci au îndemnat la moderație, semn că scepticismul nu intră printre facultățile spiritului nostru balcanic. 
În fine, ajung să până la urmă să scriu, astăzi, despre faptul că nimeni nu și-a pus cu adevărat problema profundă a acestor alegeri:  anume fragilitatea victoriei, oricui ar fi aparținut ea. Dacă ai fi reușit să scoți din cadrele televiziunilor cifrele procentuale și să urmărești doar discuțiile, aveai toate șansele să crezi că e vorba cel puțin despre o victorie la 10 procente.  O victorie oarecum detașată, clară, determinată de un număr consistent de sufragii. Pe care ambii candidați și-o revendicau. Am stat cu toții în suspans o noapte întreagă, dar n-am realizat că, în fond, tranșarea voturilor nu rezolvă conflictul de adâncime pe care alegerile l-au conturat în societatea românească. Această miopie generală ține probabil de natura noastră impulsivă, absolutizantă. Suntem radicaliști, ne lipsește intuiția stărilor intermediare, a ambiguității, puterea de relativizare. Suntem obișnuiți să gândim în contraste, în extreme absolute. În alb și negru, în 0 sau infinit, în bine sau rău. Istoria ne-a forțat să credem că o victorie e o victorie absolută indiferent de condițiile în care se obține ea.
La 3 noaptea, când m-am decis până la urmă să mai și dorm (deși somnul de 4 ore numai odihnă n-a fost) – PSD-ul dădea deja vizibil înapoi în numărătoarea alternativă. Așa că eu pot să spun cu mâna pe inimă că nu m-am numărat printre cei care s-au culcat convinși că Geoană e președinte și s-au trezit cu Băsescu. Nu, m-am băgat în pat știind că dacă PSD-ul zice 50,3 procente înseamnă că Geoană e de multișor pe locul 2. 
Între timp lucrurile s-au lămurit și sunt aproape inexistente șansele ca victoria să se răstoarne. Adevăratele puncte cheie,cele  care au întârziat să se producă sau chiar nu s-au produs deloc ieri, în ziua următoare scrutinului, ar fi trebuit să fie discursurile celor doi candidați. Ele puteau, în fond, să indice direcția pe care era de așteptat că se va merge. În locul lor, a ieșit la rampă dis-de-dimineață Johanis, premierul promis de alianța PSD-PNL, cel pe care optimiștii utopici și monarhiștii nostalgici îl dădeau drept salvator absolut, apt să schimbe România într-o Germanie a bunăstării, măcar prin părțile esențiale. Când încă mai fantazam la un viitor în care nemții veneau de pe siteuri internet să ne ducă din România Sandero-urile second pentru a-și schimba Golfurile și Loganurile lor Euro3, buimăcit de somn și enervat pe răceala cafelei și pe lipsa ei de tărie (uitasem să și apăs butonul cafetierei de dimineață), Johanis a apărut și, cu glacialitatea lui robotică, m-a trezit. A fost primul român cu capul pe umeri din toată tărășenia turului doi, care s-a trezit de dimineață și, enervat probabil că treaba cu alegerile îl ține de la ceva datorii gospodărești, a pus picioru-n prag și a spus sus și tare că s-a terminat cu proiectul alianței. Păcat că e sas, de fapt.
 A fost și momentul când mi-am dat seama că despre Johanis știu de fapt mai multe decât despre îndelung aclamatul proiect omonim, pe care l-au tot trâmbițat Geoană și Antonescu dar pe care nu l-a explicat, pe șleau, nimeni, niciodată. El va rămâne o himeră, o utopie, un what if metaforic al vremurilor noastre postmoderne.
Ca și în înfruntarea din urmă, pe care o comentam vineri, în cele două semi-discursuri, improvizate și dezamăgitoare (revenite la normal), între Băsescu și Geoană a fost din nou o diferență de nivel ca adecvare, ca experiență și eficiență politică. Geoană a fost cel mult șters, vociferând despre fraudă,  lansând acuze și agățându-se de diferența de o.6 puncte procentuale ca argument. Faptul că nu s-a știut salva din situația critică cu un back-up speech, cu un al doilea discurs strălucitor, care în fond trebuia să fie unul foarte simplu și onest – recunoscând înfrângerea – la readus în statutul său  etern de tânăr cu potențial dar care nu e încă la locul potrivit, la timpul potrivit. O veșnică tânără speranță.
Băsescu a fost însă pragmatic și discursul lui, deși nemulțumitor prin superficialitate, a fost bine țintit și a arborat o retorică împăciuitoare. Nu s-a lansat în acuze, și-a controlat aproape impecabil pornirile de vendetă. Mi s-a părut chiar elegant, cel puțin pentru standardul lui personal, condescendent. Ceea ce a lipsit din acest pseudodiscurs de învingător a fost problematizarea fragilității victoriei, conștientizarea statutului ambiguu al unui președinte împotriva căruia au votat aproape tot atâția români cât cei care l-au susținut.
 În fond, în înțelegerea acestei realități se află cheia oricărei soluții pentru Băsescu de acum înainte. El nu poate ignora faptul că, la fel ca în 2004, cum îi și place să ne reamintească, a câștigat alegerile la limită și pe ultima sută de metri, că nu e, de facto, președintele tuturor românilor. Cel puțin nu încă. Pleacă de fapt în noul mandat cu această povară, a celorlalte cinci milioane. Sunt acei 5 milioane la care discursul anti-clasa politică și spiritul de justițiar singuratic din vestul sălbatic n-au prins. Aceia cărora replicile din Sergiu Nicolaescu le provoacă dezgust iar gafele continue și limbajul de mahala, pe fondul hăhăielii de Santa Claus bufon le repugnă. Cei care nu sunt mândri că sunt români când îl văd scălâmbăindu-se în te miri ce misiune diplomatică și îmbălmăjind sintaxa limbii engleze. 
Situația ar fi fost similară și pentru Geoană, luând scenariul în care el ar fi fost mai mult decât Președintele sondajelor. Nici el n-ar fi putut pleca împăcat la treabă. Tot cinci milioane de români ar fi rămas ca rest dintr-o ecuație cât se poate de simplă. Acele cinci milioane care nu credeau în lăudatul proiect Johanis pentru că acesta nu strălucea îndeajuns pentru a estompa figurile zecilor de miniștri din aparatul de stat care urmau să-l împresoare pe sibianul cel vrednic. Care s-au lămurit cum merg alianțele pe plaiuri dâmbovițene și  s-au săturat de Pupat Piața independenți. Care în general se pricep la Caragiale și au scris Bac-ul din O scrisoare pierdută. Pe care i-au plictist cărțile lui Mircea Geoană și insistența lui de a părea mai mult decât este. Care pur și simplu știu prea bine engleza americană pentru a nu-i frapa transpunerile și calchierile de limbaj de campanie electorală în limba română. 

Autor: Dumitru-Mircea Buda