Radu Vancu, Monstrul fericit, Tracus Arte, 2023      

            Vin înspre această carte cu frustrarea celei care reușește să citească tot mai puțin din tot ceea ce se scrie, nu sunt genul de om care contabilizează, nu mai am timp să fac asta, pentru că felul în care lucrez este unul haotic, fac multe lucruri deodată (ceea ce mă face fericită) și îmi cad în mâini cărți care trăiesc viața mea, sau pe a căror viață ajung eu să le-o trăiesc. Este atât de rar sentimentul că m-am împrietenit cu adevărat cu o carte, dar traversez chiar acum acel moment de cumpănă. Voi fi confesivă și subiectivă cu preferința mea pe care o împărtășesc azi, așa cum este și poetul despre a cărui carte voi vorbi, Radu Vancu aka „Vă vedem din Sibiu”.               

               Probabil că mă aflu, ca de obicei, printre vrafurile cu cărți și probabil că este una dintre acele nopți în care nu am de gând să dorm, periodic am aceste episoade novalisiene (intrarea în somn ‒ ca intrare în moarte, trezirea din somn ‒ ca revenirea la viață), în care am impresia că dacă închid ochii, în tot acest timp pierd ore importante în care aș putea face ceva care să conteze cu adevărat (pentru omenire). Cât de naiv și idealizator (caracteristică ce m-ar încadra în curentul romantic, cum e la modă acum să se scrie pe la examenele de Bacalaureat și Titularizare). În acest context, am făcut bine că am citit „Monstrul fericit” (Tracus Arte, 2023) ca pe o carte publicată mai ieri, ca să ajung să văd că a fost publicată în 2009 la Editura Cartier, aceasta este o retipărire. Cum spuneam, ignoranța mea are succes de multe ori, nu e nevoie să adorm ca ea să se fi înfiripat deja pe sub gene. Deodată, ca să fiu sinceră până la capăt, așa cum promiteam mai sus, am avut senzația că m-am născut prea târziu, că n-am prins anii de glorie, că nu pot pătrunde cu adevărat spiritul douămiismului, dar pot cu mintea mea de femeie, cu mintea mea de acum să îmi imaginez cadrele din lirica de aici.

              Monstrul fericit este, de fapt, nefericitul de serviciu, dar nefericirea lui nu echivalează cu nefericirea în sens denotativ, ci cu o stare de alienare dată de traume severe. În primul rând, trebuie spus că tema familiei în poezia lui Radu Vancu, este o temă recurentă. În al doilea rând, motivele literare curg firesc din arealul familial. În al treilea rând, universul liric al lui Radu Vancu pare puternic impactat de cel al lui Ion Mureșan (în acest volum de poeme), în versurile despre alcool. Abandonez conectorii de premise, ca să ajung la esența a ceea ce am experimentat eu citind cartea lui Radu Vancu, Monstrul fericit. Trebuie spus, aceasta nu este o carte pentru oricine. Este o carte care poate fi citită numai dacă cel care o citește are o inimă antrenată pentru poezia care te îngenunchează în așa fel încât să te poți ridica, bănescian și metafizic. Enigmatic și extrem de bine ancorat în realitate (în realitatea ratelor, în sărăcia vieții de profesor, în patima băuturii), eul liric (mărcile eului liric) dedublează, realizează jocul alterității:

„îl văd venind pe Vancu, agățat de Camelia” (Barul de pe Moscovei, p. 13).

           Poetica din Monstrul fericit mizează pe exacerbarea nonșalanței ca preț plătit pentru conturarea unui spirit autenticist inconfundabil. Experiența lecturii acestei luminoase poezii este purificatoare, cathartică, de fapt, acesta este și rolul liricii estetizate. Reflexivitatea este piesa de rezistență. Oglinzi (amintire pentru tatăl meu), Cami Kaze, Zeii sunt geloși (amintire pentru tatăl meu), Rațiuni de supraviețuire, Meseria de a nu muri sunt câteva dintre poemele care exemplifică reflexivitatea ca o consecință a autoanalizei și a psihanalizei. Sinele este un sine chinuit, trecut prin apă și foc, prin întuneric și lumina, prin agonie și extaz, tehnica extremelor reușește să scoată în evidență un efort de reparare/ refacere a unui echilibru karmic aruncat în aer. Fericirea e pulverizată în particule fine de diamante pe care Vancu și Cami le inhalează, cine e Vancu și cine e Cami, vor afla numai cei care vor citi cartea, cei care au citit-o au aflat deja și nu se mai dezlipesc de aceste personaje-emblemă, cuplul etern în cadrul căruia actanții se vindecă unul prin altul. În jurul lor ‒ o lume haosată care se resoarbe îndată ce apare vestea salvatoare:

„am normă întreagă la revistă (…) am avea bani/ de struguri” (Meseria de a nu muri, p. 39).

E fix așa cum scrie Angelo Mitchievici pe coperta 4, un text din 2009:

„În poezia lui Radu Vancu se bea paharul până la fund”.

Cu alte cuvinte, se trăiește pe muchie de cuțit, se fac confesiuni sfredelitoare.

Gabriela Feceoru