Cartea aceasta ești tu, Georgeta Movilă
03.07.12 | Opinie RO
Dragă cititorule,
Rândurile acestui eseu au prins contur înainte de a fi citit integral Istoria lecturii, atunci când am realizat că autorul și titlul acestei cărți nu există. Există doar o voce prietenoasă ce-ți vorbește despre tine. Cartea aceasta ești tu, cititorule! Cartea aceasta este scrisă despre tine și pentru tine. O vei deschide ori de câte ori vei uita cine ești, o vei deschide când te vei simți singur și pustiit tocmai ca să înțelegi încă o dată că atâta timp cât cititorul respiră parfumul cărților sale, se are pe sine. Poate de aceea unii devin înseși cărțile pe care le citesc.
Cartea aceasta nu este o simplă invitație la autocunoaștere. Ea face parte din categoria spectacolelor limbii care te seduc. Încă dinainte de a-i fi sorbit fiecare cuvânt, ea ți-a făcut cu ochiul din raftul bibliotecii, iar odată ce ai trecut de coperta elegantă, tușată în culori calde, te lași intrigat de cuprins: Citirea umbrelor, Cititorii tăcuți, Lectura în intimitate, Citirea viitorului, Nebunul cu cartea. Așa începe lectura ta și odată cu ea, propria ta poveste.
Suntem ceea ce citim?
Spuneam la început că unii cititori devin cărțile pe care le citesc și asta nu doar la modul radical amintit de autor atunci când scrie despre cea mai sugestivă metaforă a acestei deveniri - Fahrenheit 451. Încă de la primele pagini Alberto Manguel te cucerește prin felul în care jonglează cu frontiera dintre carte și viață, frontieră care pentru un cititor, așa cum bine știi, poate fi extrem de fină: „viața mea de cititor mi-a dat impresia că trăiam ceea ce citisem” (pag 21). Suntem, oare, ceea ce citim? Autorul sugerează aici faptul că există o relație de interdependență între ceea ce citim și ceea ce trăim. Uneori privim lumea prin lentilele a ceea ce am lecturat și astfel literatura pare mai complexă decât însăși viața, dar alteori voluptatea trăirilor depășește culmile ficțiunii. Iată exemplul revelator al lui Manguel în acest sens: „Abia când am atins pentru prima oară trupul iubitei mele, mulți ani mai târziu, mi-am dat seama că s-ar putea ca, uneori, literatura să nu fie la înălțimea faptului în sine” (pag 21).
Citim. Te-ai întrebat vreodată de ce și cum citim? „Citim ca să aflăm sfârșitul, de dragul poveștii. Citim ca să nu ajungem la acesta, de dragul lecturii în sine. Citim prevăzătozi, ca niște copoi, uitând de tot ce ne înconjoară. Citim nebunește, sărind peste pagini. Citim cu condescendență, cu admirație, cu neglijență, cu pasiune, cu invidie, cu melancolie. (...) Citim cu ignoranță. Citim cu mișcări încete, lungi, parcă am rătăci în spațiu, imponderabili. Citim plini de prejudecăți, răuvoitori. Citim cu generozitate, luând apărarea textului(...)” (pag 349). Citim, așadar, într-o varietate de moduri și dintr-o infinitate de motive. Cititul ca dialog, cititul în liniște, cititul cu voce tare, cititul ca reactualizare a trecutului, toate acestea sunt puse în lumină de Manguel într-un discurs dinamic ce trădează identitatea unui autor-cititor erudit. Citind textul, citești lumea întreagă, spune el, căci ea este o carte, iar cititorul, „o literă în textul lumii; astfel se creează o metaforă circulară pentru nemărginirea lecturii” (pag 210). Cartea aceasta, ca oricare alta, e, așadar, o inițiere, o inițiere în universul superior și fecund al semnelor. Până la urmă, citim pentru a înțelege și a ne înțelege. Citim prin prisma propriei experiențe și dezvoltăm propriile practici de lectură: „Dincolo de sensul literal și semnificația textului, textul pe care îl citim capătă proiecția propriei noastre experiențe, umbra, cum ar veni, a ccea ce suntem” (pag. 307). Citim.
O carte este o emblemă, o insignă, un semn de înrudire.
Urmărind textul pe hârtie conștientizezi tu, oare, pe deplin profundele dimensiuni ale actului care ia naștere în mâinile tale? De la simpla vedere a literelor la a le descifra, la a le da un sens, lectura se dezvoltă ca proces complex nu doar din punct de vedere psihologic, implicând procese cognitive precum memoria, recunoașterea, judecata, dar și din punct de vedere social și politic. Manguel surprinde de nenumărate ori lectura ca atitudine socială, mai ales în cadrul unor regimuri totalitariste (Lectura interzisă). O carte este o emblemă, o insignă, un semn de înrudire, spune el: „Asocierea între cărți și cititorii lor nu seamănă cu nicio alta dintre obiecte și cei care le folosesc. Instrumente, mobilă, haine – toate au o funcție simbolică, dar cărțile le dau cititorilor lor un simbolism cu mult mai complex decât cel al unei simple ustensile. Simpla posesiune a acestora implică un anumit statut social și o anume bogăție intelectuală”. Acest obiect vechi de mii de ani nu este doar un semn distinctiv în rândurile celor ce îl dețin și folosesc. El are puterea de a uni suflete și destine. Fiecare carte are o lungă ascendență, „fiecare carte atrage după sine o lungă serie de alte cărți” (pag. 307), iar tu, cititorule, nu numai că poți avea plăcerea de a ține în mâini un volum ce odată aparținea unui mare scriitor, ci poți afla ecoul gândurilor altor cititori prin intermediul cuvintelor notate pe margine sau chiar prin atingerea unei flori de mult uitate printre pagini.
Ca orice istorie, cea a lecturii realizată de Alberto Manguel este o călătorie în timp, dar nu într-un timp cronologic, liniar. Autorul propune o perspectivă fascinantă asupra timpului lecturii, purtându-te prin cotloanele istoriei, prin timpuri și spații diverse. Uneori te lași furat de atmosfera Greciei antice, alteori de cea a sumbrului Ev Mediu. Nuanțe ale societății iudaice dinainte de Hristos sunt pictografiate pe aceeași pagină cu cele ale societății de consum. Acum te afli într-o cafenea din Paris, în aceeași încăpere cu Rilke, peste câteva minute în Buenos Aires, martor al frumoasei întâlniri dintre Manguel și Borges. Reactualizând trecutul, un trecut al tău în definitiv, îți îmbogățești prezentul. Cartea e un spațiu al întâlnirilor, iar cititul e magic: împletește trecutul cu prezentul într-o clipă dincolo de timp.
Istoria lecturii cuprinde și o scurtă istorie a cărții - de la tăblițele de argilă la formatul electronic. Dar adevărata piesă de rezistență a acestui manuscris rămâne povestea cititorului.
Așezat în fotoliul tău confortabil cu o carte în mână, în patul iubitei/ iubitului sau în tren descoperi că nimic nu e lipsit de importanță în actul lecturii, mai ales dimensiunea ambientală, deoarece „anumite cărți cer nu numai un contrast între conținutul lor și ceea le le înconjoară; unele par să aibă nevoie de poziții speciale pentru a fi citite. (....) adesea, plăcerea generată de lectură depinde de confortul fizic al cititorului.” Detaliile ce țin de comportamentul cititorului simplu sunt la fel de somptuoase precum povestioarele picante despre cititori celebri. Voi lua ca exemplu cea a contelui Libri, cititor pătimaș. Bine primit în cercurile academice de la Paris datorită succeselor sale în domeniul dreptului și al matematicii, nobilul profesor s-a dovedit a fi nu chiar atât de... nobil, fiind unul dintre cei mai versați hoți de cărți ai tuturor timpurilor. Dar nu te pripi în a-l judeca! Ce cititor pasionat nu a fost ispitit de acest grav delict?
Dizident, mag, creator, cititorul este un rebel arzând de curiozitate, mereu alert.
Manguel realizează în cele aproape 400 de pagini ale Istoriei lecturii și în miile de pagini sugerate doar (în paginile albe de la sfârșit), profilul cititorului de pretutindeni. Dizident, mag, creator, cititorul este un rebel arzând de curiozitate, mereu alert. Poate cea mai sublimă etichetă pusă cititorului este aceea de creator: „să spui că un autor este un cititor sau un cititor, un autor, să vezi o carte ca o ființă umană sau o ființă umană ca o carte, să descrii lumea ca text sau un text ca lumea sunt tot atâtea moduri de a numi meșteșugul cititului.” Acest meșteșug al cititului despre care scrie autorul ia forma decodificărilor, a interpretărilor, metamorfozându-se de fapt într-un act de creație: „cititorul rescrie textul folosindu-se de cuvintele originalului, dar dându-i un alt sens, recreându-l, cum se spune, prin chiar actul aducerii lui la viață (pag 249)”. Cititorul-creator tipic este traducătorul. Manguel consacră acestui subiect un capitol dedicat în cea mai mare măsură lui Rilke, dar și traducerii textului considerat cel mai infailibil dintre toate – Biblia. Traducerea nu numai că este „actul suprem al înțelegerii”, în viziunea autorului, dar aceasta reprezintă și un procedeu alchimic prin care un text este metamorfozat într-un altul, într-un text echivalent asupra căruia traducătorul își lasă amprenta definitiv: „Traducerea este cel mai pur procedeu prin care poate fi recunoscut talentul poetic” (Rilke).
Un alt aspect al Istoriei lecturii ce nu trebuie neglijat este reprezentat de zecile de ilustrații (mai exact 140). Cât de plăcut este să îți odihnești ochii care adineauri alergau pe pagină, contemplând imaginea. Numai că delectarea pe care o simți e o falsă destindere. Ilustrațiile sunt atât de bine alese, încât mintea îți rămâne alertă, autorul supunându-te continuu la reflecție. Până la sfârșitul călătoriei tale prin istoria cititului vei conștientiza că și imaginile necesită o lectură.
Dacă nu te-am convins că Istoria lecturii este propria ta istorie, conturând intuițiile, concepțiile, experiențele și atitudinile tale, spre sfârșitul cărții, vei fi surprins de exercițiul de imaginație postmodernist, plin de sine aș spune, dar, paradoxal, încărcat și de modestie (vei vedea de ce), al autorului, exercițiu prin care te pictografiază pe tine citindu-l: „Am cartea deschisă în față, pe masă. E scrisă prietenos (îi simt cu precizie tonul), accesibilă și totuși erudită, informativă și totuși reflexivă.” (pag 354) Ei, ce spui? E Manguel un magician sau, pur și simplu, un bun cititor/ critic al propriei scrieri?
Conștientă fiind că nicio lectură nu este una definitivă și că despre Istoria lecturii se pot scrie tot atâtea pagini câți cititori există, mă opresc aici. Te las pe tine, dragă cititorule, să te descoperi. Vei începe cu Ultima pagină, dar nu vei termina niciodată.
P.S. Cartea a apărut în anul 2011 la editura Nemira. Îți prezic o lectură pasionantă a Istoriei lecturii.
Cu sinceritate,
Georgeta Movilă
Rândurile acestui eseu au prins contur înainte de a fi citit integral Istoria lecturii, atunci când am realizat că autorul și titlul acestei cărți nu există. Există doar o voce prietenoasă ce-ți vorbește despre tine. Cartea aceasta ești tu, cititorule! Cartea aceasta este scrisă despre tine și pentru tine. O vei deschide ori de câte ori vei uita cine ești, o vei deschide când te vei simți singur și pustiit tocmai ca să înțelegi încă o dată că atâta timp cât cititorul respiră parfumul cărților sale, se are pe sine. Poate de aceea unii devin înseși cărțile pe care le citesc.
Cartea aceasta nu este o simplă invitație la autocunoaștere. Ea face parte din categoria spectacolelor limbii care te seduc. Încă dinainte de a-i fi sorbit fiecare cuvânt, ea ți-a făcut cu ochiul din raftul bibliotecii, iar odată ce ai trecut de coperta elegantă, tușată în culori calde, te lași intrigat de cuprins: Citirea umbrelor, Cititorii tăcuți, Lectura în intimitate, Citirea viitorului, Nebunul cu cartea. Așa începe lectura ta și odată cu ea, propria ta poveste.
Suntem ceea ce citim?
Spuneam la început că unii cititori devin cărțile pe care le citesc și asta nu doar la modul radical amintit de autor atunci când scrie despre cea mai sugestivă metaforă a acestei deveniri - Fahrenheit 451. Încă de la primele pagini Alberto Manguel te cucerește prin felul în care jonglează cu frontiera dintre carte și viață, frontieră care pentru un cititor, așa cum bine știi, poate fi extrem de fină: „viața mea de cititor mi-a dat impresia că trăiam ceea ce citisem” (pag 21). Suntem, oare, ceea ce citim? Autorul sugerează aici faptul că există o relație de interdependență între ceea ce citim și ceea ce trăim. Uneori privim lumea prin lentilele a ceea ce am lecturat și astfel literatura pare mai complexă decât însăși viața, dar alteori voluptatea trăirilor depășește culmile ficțiunii. Iată exemplul revelator al lui Manguel în acest sens: „Abia când am atins pentru prima oară trupul iubitei mele, mulți ani mai târziu, mi-am dat seama că s-ar putea ca, uneori, literatura să nu fie la înălțimea faptului în sine” (pag 21).
Citim. Te-ai întrebat vreodată de ce și cum citim? „Citim ca să aflăm sfârșitul, de dragul poveștii. Citim ca să nu ajungem la acesta, de dragul lecturii în sine. Citim prevăzătozi, ca niște copoi, uitând de tot ce ne înconjoară. Citim nebunește, sărind peste pagini. Citim cu condescendență, cu admirație, cu neglijență, cu pasiune, cu invidie, cu melancolie. (...) Citim cu ignoranță. Citim cu mișcări încete, lungi, parcă am rătăci în spațiu, imponderabili. Citim plini de prejudecăți, răuvoitori. Citim cu generozitate, luând apărarea textului(...)” (pag 349). Citim, așadar, într-o varietate de moduri și dintr-o infinitate de motive. Cititul ca dialog, cititul în liniște, cititul cu voce tare, cititul ca reactualizare a trecutului, toate acestea sunt puse în lumină de Manguel într-un discurs dinamic ce trădează identitatea unui autor-cititor erudit. Citind textul, citești lumea întreagă, spune el, căci ea este o carte, iar cititorul, „o literă în textul lumii; astfel se creează o metaforă circulară pentru nemărginirea lecturii” (pag 210). Cartea aceasta, ca oricare alta, e, așadar, o inițiere, o inițiere în universul superior și fecund al semnelor. Până la urmă, citim pentru a înțelege și a ne înțelege. Citim prin prisma propriei experiențe și dezvoltăm propriile practici de lectură: „Dincolo de sensul literal și semnificația textului, textul pe care îl citim capătă proiecția propriei noastre experiențe, umbra, cum ar veni, a ccea ce suntem” (pag. 307). Citim.
O carte este o emblemă, o insignă, un semn de înrudire.
Urmărind textul pe hârtie conștientizezi tu, oare, pe deplin profundele dimensiuni ale actului care ia naștere în mâinile tale? De la simpla vedere a literelor la a le descifra, la a le da un sens, lectura se dezvoltă ca proces complex nu doar din punct de vedere psihologic, implicând procese cognitive precum memoria, recunoașterea, judecata, dar și din punct de vedere social și politic. Manguel surprinde de nenumărate ori lectura ca atitudine socială, mai ales în cadrul unor regimuri totalitariste (Lectura interzisă). O carte este o emblemă, o insignă, un semn de înrudire, spune el: „Asocierea între cărți și cititorii lor nu seamănă cu nicio alta dintre obiecte și cei care le folosesc. Instrumente, mobilă, haine – toate au o funcție simbolică, dar cărțile le dau cititorilor lor un simbolism cu mult mai complex decât cel al unei simple ustensile. Simpla posesiune a acestora implică un anumit statut social și o anume bogăție intelectuală”. Acest obiect vechi de mii de ani nu este doar un semn distinctiv în rândurile celor ce îl dețin și folosesc. El are puterea de a uni suflete și destine. Fiecare carte are o lungă ascendență, „fiecare carte atrage după sine o lungă serie de alte cărți” (pag. 307), iar tu, cititorule, nu numai că poți avea plăcerea de a ține în mâini un volum ce odată aparținea unui mare scriitor, ci poți afla ecoul gândurilor altor cititori prin intermediul cuvintelor notate pe margine sau chiar prin atingerea unei flori de mult uitate printre pagini.
Ca orice istorie, cea a lecturii realizată de Alberto Manguel este o călătorie în timp, dar nu într-un timp cronologic, liniar. Autorul propune o perspectivă fascinantă asupra timpului lecturii, purtându-te prin cotloanele istoriei, prin timpuri și spații diverse. Uneori te lași furat de atmosfera Greciei antice, alteori de cea a sumbrului Ev Mediu. Nuanțe ale societății iudaice dinainte de Hristos sunt pictografiate pe aceeași pagină cu cele ale societății de consum. Acum te afli într-o cafenea din Paris, în aceeași încăpere cu Rilke, peste câteva minute în Buenos Aires, martor al frumoasei întâlniri dintre Manguel și Borges. Reactualizând trecutul, un trecut al tău în definitiv, îți îmbogățești prezentul. Cartea e un spațiu al întâlnirilor, iar cititul e magic: împletește trecutul cu prezentul într-o clipă dincolo de timp.
Istoria lecturii cuprinde și o scurtă istorie a cărții - de la tăblițele de argilă la formatul electronic. Dar adevărata piesă de rezistență a acestui manuscris rămâne povestea cititorului.
Așezat în fotoliul tău confortabil cu o carte în mână, în patul iubitei/ iubitului sau în tren descoperi că nimic nu e lipsit de importanță în actul lecturii, mai ales dimensiunea ambientală, deoarece „anumite cărți cer nu numai un contrast între conținutul lor și ceea le le înconjoară; unele par să aibă nevoie de poziții speciale pentru a fi citite. (....) adesea, plăcerea generată de lectură depinde de confortul fizic al cititorului.” Detaliile ce țin de comportamentul cititorului simplu sunt la fel de somptuoase precum povestioarele picante despre cititori celebri. Voi lua ca exemplu cea a contelui Libri, cititor pătimaș. Bine primit în cercurile academice de la Paris datorită succeselor sale în domeniul dreptului și al matematicii, nobilul profesor s-a dovedit a fi nu chiar atât de... nobil, fiind unul dintre cei mai versați hoți de cărți ai tuturor timpurilor. Dar nu te pripi în a-l judeca! Ce cititor pasionat nu a fost ispitit de acest grav delict?
Dizident, mag, creator, cititorul este un rebel arzând de curiozitate, mereu alert.
Manguel realizează în cele aproape 400 de pagini ale Istoriei lecturii și în miile de pagini sugerate doar (în paginile albe de la sfârșit), profilul cititorului de pretutindeni. Dizident, mag, creator, cititorul este un rebel arzând de curiozitate, mereu alert. Poate cea mai sublimă etichetă pusă cititorului este aceea de creator: „să spui că un autor este un cititor sau un cititor, un autor, să vezi o carte ca o ființă umană sau o ființă umană ca o carte, să descrii lumea ca text sau un text ca lumea sunt tot atâtea moduri de a numi meșteșugul cititului.” Acest meșteșug al cititului despre care scrie autorul ia forma decodificărilor, a interpretărilor, metamorfozându-se de fapt într-un act de creație: „cititorul rescrie textul folosindu-se de cuvintele originalului, dar dându-i un alt sens, recreându-l, cum se spune, prin chiar actul aducerii lui la viață (pag 249)”. Cititorul-creator tipic este traducătorul. Manguel consacră acestui subiect un capitol dedicat în cea mai mare măsură lui Rilke, dar și traducerii textului considerat cel mai infailibil dintre toate – Biblia. Traducerea nu numai că este „actul suprem al înțelegerii”, în viziunea autorului, dar aceasta reprezintă și un procedeu alchimic prin care un text este metamorfozat într-un altul, într-un text echivalent asupra căruia traducătorul își lasă amprenta definitiv: „Traducerea este cel mai pur procedeu prin care poate fi recunoscut talentul poetic” (Rilke).
Un alt aspect al Istoriei lecturii ce nu trebuie neglijat este reprezentat de zecile de ilustrații (mai exact 140). Cât de plăcut este să îți odihnești ochii care adineauri alergau pe pagină, contemplând imaginea. Numai că delectarea pe care o simți e o falsă destindere. Ilustrațiile sunt atât de bine alese, încât mintea îți rămâne alertă, autorul supunându-te continuu la reflecție. Până la sfârșitul călătoriei tale prin istoria cititului vei conștientiza că și imaginile necesită o lectură.
Dacă nu te-am convins că Istoria lecturii este propria ta istorie, conturând intuițiile, concepțiile, experiențele și atitudinile tale, spre sfârșitul cărții, vei fi surprins de exercițiul de imaginație postmodernist, plin de sine aș spune, dar, paradoxal, încărcat și de modestie (vei vedea de ce), al autorului, exercițiu prin care te pictografiază pe tine citindu-l: „Am cartea deschisă în față, pe masă. E scrisă prietenos (îi simt cu precizie tonul), accesibilă și totuși erudită, informativă și totuși reflexivă.” (pag 354) Ei, ce spui? E Manguel un magician sau, pur și simplu, un bun cititor/ critic al propriei scrieri?
Conștientă fiind că nicio lectură nu este una definitivă și că despre Istoria lecturii se pot scrie tot atâtea pagini câți cititori există, mă opresc aici. Te las pe tine, dragă cititorule, să te descoperi. Vei începe cu Ultima pagină, dar nu vei termina niciodată.
P.S. Cartea a apărut în anul 2011 la editura Nemira. Îți prezic o lectură pasionantă a Istoriei lecturii.
Cu sinceritate,
Georgeta Movilă
