bianca ela este scriitoare. A făcut parte din Cercul de lecturi feministe Dysnomia și în prezent e membră a Cenaclului X, a publicat poeme în antologia Arta revendicării. Antologie de poezie feministă coordonată de Medeea Iancu.

_______________________________________________________________________________________________

Odată cu noul val feminist intersecțional românesc își fac apariția și-și declară apartenența la feminism poete cu voci puternice capabile să perturbe ordinea socială, politică, economică și literară a patriarhatului. Medeea Iancu este, fără doar și poate, precursoarea acestui nou val de feminism literar intersecțional, alături de ea vin în scenă Iuliana Lungu, Daniela Hendea, Marion Bold, și newcomer, bianca ela, voci lirice care militează pentru drepturi și egalitate.

Am citit volumul de poeme al biancăi ela, poame divine (frACTalia, 2021) cu atenție și până la capăt de două ori. Prima dată, în vară, în autogară la Târgu Mureș, așteptând un autobuz să mă ducă în proximitate. A doua oară, azi. Dacă de fiecare dată mi-a atras atenția, asta înseamnă că vorbim despre o poezie cultă, documentată, ca o bibliotecă secretă ascunsă într-o casă aparent insalubră.

Pe coperta patru semnează texte de recomandare Medeea Iancu și Iulia Militaru, ambele situându-și opinia într-o zonă a revendicării, a meritelor ideilor, a estetismului și a sensibilității liricii biancăi ela. Poezia despre scris, sau poezia despre poezie este specialitatea acestei poete. Arta poetică explicată pe înțelesul patriarhatului, și Dac-aș fi poet/ dac-aș fi poet (2) sunt părți pline ale ironiei pline de sevă și orientare anti reguli absurde, anti absurdități ale limbii române care nu permite cuvântul poet la feminin, poetă. Curajoasă, extraordinară, dezinhibată, rezumându-ne în versuri o istorie de toții românii știută și ascunsă sub preș, istoria abuzurilor față de femei, a violului: „În spatele ușii e fetița/ violată de rude (...) În spatele ușii/ sunt toate fetițele violate de rude/ și de străini (...) În spatele ușii sunt toate viitoarele femei/ violate de soți/ și de străini” (Semnele, p. 16).

Despre obiectivarea fetiței din România, despre invizibilitatea ei și despre violența cu care este tratată atunci când nu scrie caligrafic și corect gramatical, pune pe tapet această soartă a genului feminin care trebuie să scoată un miracol și din piatră seacă. În mod tradițional din partea fetelor se așteaptă să se demonstreze că sunt capabile. Această formă de tratament este descrisă inegalabil în versurile din Semnele. Poemul Prietenă este despre trădare, uitare, despre rădăcinile care ne rămân și după ce rupem legături. Despre femeia-mamă, mamaie și copilăria la țară conturează o imagine monopolizant ceaușistă încadrată în sărăcie și neputință. Supraviețuirea femeii într-o societate afectată de reguli tradiționale este problematica acestei cărți. Versul „Nevroza nevestelor e suferința nevestelor” (dac-aș fi poet (2), p. 36) mă trimite cu gândul la eseul lui Betty Friedan, The problem that has no name, un eseu atât de puternic despre oropsirea femeilor-soții și îngrădirea limitelor lor intelectuale și profesionale în micul areal domestic, despre transformarea femeii în sclavă a casei și a soțului și despre urmările acestui tratament aplicat femeilor.

Îmi era foarte foarte dor de ceva ce nu se scrisese încă, poame divine mi-a topit cel puțin unul dintre doruri într-un mod foarte fizic. Cartea biancăi ela ar trebui să circule printre noi ca un dar infinit, oricând, oriunde, femeile au nevoie să-și facă daruri unele altora. Astfel de daruri. O carte, un limbaj, o poezie care militează pentru ele, revendică libertatea lor. Nu pot să nu iubesc o carte civilizatoare, emancipatoare care-mi dă toate motivele să cred că the future is female nu e doar o lozincă, e acum și aici.

poame divine, aici!

Gabriela Feceoru