Ioana Drăgan, povești misterioase cu femei și alte vietăți, Litera, 2022

                Ioana Drăgan revine cu o reeditare – în anul 2022 la editura Litera în tânăra, dar deja celebra colecție de proză biblioteca de proză contemporană coordonată de Doina Ruști. Vorbim despre volumul de proză scurtă Vietăți și femei (1997) cu care a debutat, cele trei nuvele, Poveștile Monei, (1999), și romanul Mafalda (2009), denumite global, de astă dată, în antologia de față care le reunește: povești misterioase cu femei și alte vietăți. Trebuie spus că după ce am citit romanul Gripa. O poveste de Crăciun (Editura Tracus Arte, 2021) am devenit instant curioasă de scriitura acestei prozatoare pentru că îmi place nemaipomenit de tare metoda ei de scriere. Mi-am promis că voi reveni la ceea ce scrie, dar se pare că proza sa mă găsește pe mine oriunde aș fi.

                Întinsă de-a lungul a 476 de pagini, antologia povești misterioase cu femei și alte vietăți, este prefațată de Catrinel Popa Bestiarul unei lumi de tranziție, prefața este urmată de Cuvânt-înainte semnat de autoare, volumul de proză scurtă Vietăți și femei conține 15 proze scurte: Gândacii, Destinul Nășicii (poem în proză), Găina, Gâsca, Istoria din vis, Viespea, Broasca, Grasa, Vaca, Berbecul, Pocăita, Cocoșul, Râma, Cățelușa, Mobile și dureri, Poveștile Monei – cele trei nuvele: Jurnal de vedere, Istanbul, mon amour, Visul Alzheimer și romanul Mafalda.

                Cancanul cotidian, bârfa din lumea bună, secvențe domestice, inside-uri din viețile unor personaje conturate perfect, cu doza lor de nebunie, cu tumultul senzațional al vieții lor, fundalul și detaliile perfect armonizate structurii textelor ‒ toate acestea concretizează o rețetă de scriere incredibil de bine gândită și pusă în aplicare. Ludicul și dramaticul, realismul și romantismul, focusul pe bizar și idealizarea, iată ce contraste conturează mediocritatea, clasa, impostura personajelor de aici. Nici nu se putea să fie mai bine nimerită. Râma mi se pare un apogeu de dramatizat și pus în scenă, e recomandabil să fie așa pentru că altminteri n-am putea să avem atât de bine reprezentată o scenă domestică. Cu siguranță că alpha man românesc e cel mai bine conturat în proza scurtă, Râma. Nivelul de misoginie al bărbatului soț în poveste este dus la extrem (ca în multe dintre căsniciile femeilor românce), acest soț care se întoarce de la muncă își dorește să fie servit eventual chiar dinainte de a intra pe ușa casei: „‒ De ce nu mi-ai cusut agățătoarea de la haină? Ți-am zis ieri că mă fac de râs peste tot. Așa de greu e să pui o ață în ac? (...) spune ce e de mâncare! (...) Ce vrei să-mi placă la ciorba asta? E o zeamă oțetită, în care predomină cartofii, parcă ți-ai bate joc de mine! (...) ‒ Iar cartofi? Mă, tu altceva, zău, nu știi să faci? Zi de zi, ciorbă de cartofi, mâncare de cartofi, piure de cartofi și în cel mai bun caz cartofi prăjiți!” (p. 108).

                       În proza scurtă Vaca găsim altă secvență de cuplu, de data aceasta ei se află în zona rurală, el Fane Țupan, ea Leana. Soț și soție. Problema e că bărbatul macho, alpha, supărat (cum altfel pot fi bărbații alpha? mereu nemulțumiți, desigur) revine acasă după o zi în care lucrurile nu i-au ieșit cum a vrut și din acel moment se declanșează iadul pe pământ: „primul lucru pe care îl făcu Fane fusese s-o bată pe ea măr. (...) dar, lucru, absolut neobișnuit la Fane, de ce intrase glonț în grajd și tăbărâse pe biata Floricel, vaca lor de trei ani și jumătate, (...) ‒ Ți-a luat băutura mințile de tot, Fane, sau de ce bați acum și vaca?”.

                       Conflictul este forma de conviețuire, violența este singura modalitate prin care comunică cuplurile din aceste proze, dincolo de aspectele care duc la conflict se află o lipsă de comunicare sănătoasă și asertivă, ca de la suflet la suflet. Căsnicii eșuate care merg înainte din inerție cu o sumă de traume. Indiferent de statutul social, acești oameni, aceste personaje sunt bolnave, ele riscă să nu cunoască niciodată simplitatea actului de a fi în viață și a fi fericite. Războaiele lor interioare și furia declanșează adevărate drame. Dramele interioare iscă drame exterioare. Sunt personaje-lecții. Șiruri de evenimente condamnabile, dar care se regăsesc în societatea autohtonă contemporană. Nefericirea e starea cu care românul rezonează cel mai puternic. 

                     Opera literară a Ioanei Drăgan schimbă, fie și timid, mecanismele de gândire și asta pentru că genul personajelor nu mai este recuzat de la realitățile pe care le generează. Sunt ușor bulversată de poveștile cuplurilor din antologia povești misterioase cu femei și alte vieți și veți vedea că am vorbit doar despre povestiri, asta pentru că nu aș avea voie să nu vă las pe voi să descoperiți mai mult, așa cum am descoperit eu. Sunt bulversată spuneam, și asta pentru că înțeleg cât de mult a mizat Ioana Drăgan pe expunerea unor tipare toxice masculine și pe felul în care personajele feminine acceptă jocurile murdare ale partenerilor. Încotro viața? Încotro sensul vieții femeilor și al bărbaților? Cum construim pod între sexe? Azi, când vom stinge lumina, ne vom aminti că avem nevoie să ne fim sinceri, deschiși și corecți față de noi înșine, iar dacă avem ceva de schimbat, să începem prin lectura aceasta. Cea mai mare calitate a prozei Ioanei Drăgan este aceea că are puterea să convertească abisurile umane în adevărate experiențe senzoriale. Este ca o teleportare într-un alt univers. 

Gabriela Feceoru