Nu eram în țară când am aflat că Sorina Bota nu mai e printre noi, cei vii. Poate că distanța ar fi trebuit să amelioreze cumva șocul, să așeze un filtru peste dramatismul acestei treceri între lumi, care se petrecea sub ochii tuturor târgumureșenilor: concretă, absurdă (ca tot ceea ce e ireversibil în lume) dar, totuși, la sute de kilometri de locul în care mă aflam, fizic, concret, eu însumi. La sute de kilometri de casă. Nu doar știrile politice, economice sau culturale, nu doar veștile despre tot felul de nimicuri ce ne consumă timpul și ființele au ajuns, iată, să fie instantanee pentru existența noastră indiferent de spațiul în care respirăm. Care mai este, de fapt, realitatea, oare? Cea a sălii de lectură a unei universități budapestane unde, la una din zecile de mese dispuse impecabil, în imperturbabilă ordine, tastam, în dimineața unei duminici mohorâte de 10 februarie, pe claviatura laptopului? Sau cea în care un hyperlink pe care am apăsat înfiorat, pentru a verifica ceea ce părea, încă, neverosimil, m-a azvârlit înapoi, în Târgu-Mureșul de acasă (orașul Ei de poveste) și într-un fatidic loc, la câțiva kilometri de blocul în care locuiesc: acolo unde, cu câteva ceasuri înainte, aflam, înmărmurit, că o mașină-gonind-în -noapte intrase într-un pod aflat de o eternitate în lucru (ca o capcană nemiloasă, feroce), curmându-i Sorinei viața ei manifestă, vizibilă, din lumea imediată? Cât de reală e prima realitate, cea în care nu mai puteam să revin (și n-am mai putut niciodată, cât m-am aflat acolo) – o realitate tranzitorie, pe cât părea ea de pură, de adevărată? Cât de reală a doua, a orașului de acasă, unde se petrecea o tragedie ale cărei semne aveau statutul de realitate al octeților de informație, străbătând indiferenți, în fluiditatea lor tehnologică, distanța, anulând-o? Am aflat pentru prima oară cum lumea virtuală a internetului poate cotropi într-o clipă ceea ce crezi că este lumea reală, aceea în care te miști și exiști fiziologic, ca subiect uman. M-a străfulgerat o postare a lui Dan Mașca pe Facebook (în rândurile căreia voiam să cred că poate exista ambiguitate, neînțelegere ori că poate admite proasta mea interpretare): de acolo a început totul. L-am întrebat scurt dacă e adevărat, mi-a confirmat, vizibil marcat și el. Din acel moment am urmărit tot ce se petrecea la Târgu-Mureș (comunicatele firave pe care site-urile de știri, ca-n orice duminică, le-au preluat abia după-masă târziu, zecile de comentarii emoționante ale prietenilor, intervenția fratelui ei, Radu Bălaș, noianul de fotografii, fragmentele video postate pe youtube, tulburătoarea postare a lui Adelin Petrișor de pe blogul său, articolele de pe site-ul RTM și al Zi de Zi) fără a putea avea vreo reacție. Mi-am spus că nu pot scrie nici un rând despre ce înseamnă pentru mine Sorina - o persoană pe care abia am cunoscut-o, în fond, în ultimii câțiva ani, dar ale cărei minunate proiecte le-am putut admira mereu dintr-aproape, o profesionistă care m-a inspirat și o fire de rară sensibilitate care mi-a îmbogățit cu sens, fără să știe, existența - până ce nu mă întorc în oraș. Am înțeles acum și de ce: fiindcă Târgu-Mureșul e spațiul în care Sorina nu va putea fi niciodată absentă pentru mine. Voiam să scriu despe ea din vecinătatea prezenței ei, după ce îmi voi fi recuperat relația cu lumea acestui oraș în care ea și-a investit cu atâta energie existența. Târgu-Mureșul e pentru Sorina acel oraș-alter-ego, dublul mirific, în care marii scriitori își proiectează dintotdeauna ființele. Un dublu nemuritor, o ființă superioară, completă, în care cei aleși se pot transfigura, zămislindu-se veșnic. Da, de aici pot scrie despre Sorina, de la biroul meu din mansarda cu ferestre enorme a Universității Petru Maior, văzând Catedrala Mare, bastioanele cetății, bulevardul, acoperișele piezișe ale caselor de pe Papiu-Ilarian, numărând firele de lumină ale soarelui ce comută luciri tainice pe scocurile clădirilor vechi, ascultând dimineața freamătul orașului. Sau de aici, de la geamul apartamentului meu din 7 noiembrie, zărind, seara, lumina din altă epocă a unei lămpi din parcul de vis-a-vis, care face ca peisajul să alunece cu sute de ani înapoi, în vremurile când burgul era asaltat de târgoveți din întreg podișul transilvan. Da, aici mă pot gândi la ea, la cât de discret-rafinată și strălucitoare era prezența ei oriunde o întâlneam, la cât de lipsite de emfază îi puteau fi gesturile oricând îmi povestea un proiect, o nouă reușită sau o decepție. La cât de onorat am fost în ambele dăți când m-a invitat să-i prezint cartea despre poveștile orașului sau al doilea film docu-fiction. La cât de mult însemna să o știu plină de viață, idealistă până în pânzele viselor, ambițioasă fără margini, mânată de o devoțiune impresionantă pentru speranțele ei: era, pentru mine, chiar și de la distanță, garanția că într-o lume asaltată de nemernici obsedați de parvenire, de falși intelectuali, de jurnaliști corupți, de veleitari jalnici, mai poate exista o conștiință curată, onestă, dedicată unor cauze autentice, intransigentă cu sine și cu ceilalți, tributară mereu valorii. Sorina Bota era dintre puținii jurnaliști cu o formație culturală remarcabilă și cu o sensibilitate genuină: era o artistă în tot ceea ce făcea, dar una cu un simț neobișnuit al profesionalismului și, din câte mi-am putut da seama, o perfecționistă incurabilă, pentru care, sunt sigur, finalizarea oricărui proiect era o imensă luptă cu sine, un proces de creație în toată puterea cuvântului. Nu suntem colegi de generație: de la Radu Bălaș, fratele ei mai mic, am învățat lucruri elementare legate de gazetărie pe când eram un fel de ucenic literar în redacția (pe atunci) Jurnalului de Mureș și a 24 de ore mureșene (prin 2000). Aveam vreo 18 ani. Pe ea am cunoscut-o târziu (deși o știam din presă): într-o extraordinară echipă culturală pe care o crease, la un moment dat, prin 2008-2009, Reea, în jurul proiectului ei documentar și a portalului cultura.inmures.ro. Cred că, până la urmă, lui Dan Mașca îi datorez (și) faptul că am cunoscut-o pe Sorina. Dar știu acum că a existat un sens profund, cu totul inaparent, firește, camuflat în detaliile prozaice ale vieții, un sens care mi-a oferit numeroase resurse de a scăpa de proprii mei demoni și de a-mi regăsi identitatea, în toate lucrurile minunate care mi s-au întâmplat în ultimii ani. si știu că ea a făcut parte din acel sens, poate într-un mod pe care încă nu-l pot descifra pe de-a-ntregul. Iar pentru aceasta îi mulțumesc aici și acum – unde și când e și va rămâne mereu atât de prezentă! si-i voi fi recunoscător întotdeauna. Dumitru-Mircea Buda