Am înțeles întotdeauna ca un privilegiu șansa de a-l cunoaște și a-l avea ca profesor pe Cornel Moraru.  E o șansă pe care puțini tineri filologi o mai au astăzi, iar aceasta nu pentru că la catedrele din Facultățile de Litere românești nu s-ar găsi suficienți profesori  erudiți, prestigioși, capabili să formeze buni specialiști, ci pentru că  există, în personalitatea domniei sale, o anume charismă, o prestanță seducătoare și fascinantă – marcă a unei caste nobile de intelectuali formați la școala marilor critici interbelici. Alături de criticii marcanți ai generației 60 (de la Nicolae Manolescu sau E. Simion la Mircea Martin sau Ion Pop), Cornel Moraru reprezintă o paradigmă intelectuală perimată astăzi, o lume dispărută a valorilor autentice și a credibilității absolute a actului critic, a autorității transcendente a acestuia, secondate de angajamentul moral al scrisului și de o vocație a mentoratului literar, a emulației intelectuale.
 Întâlnirea cu profesorul Cornel Moraru e una dintre puținele întâlniri pe care le-aș numi esențiale din viața mea. Un aliaj fin de suplețe temperamentală și verticalitate morală, o modestie rafinată, manierată, creează în profilul lui Cornel Moraru o notă de distincție inconfundabilă. Cred că dintotdeauna am asociat conceptul de prestigiu al unui intelectual, de demnitate și eleganță a scriitorului cu felul de a fi, de a se comporta și a reacționa ale lui. Prelegerile profesorului Moraru, la cursuri, sunt dintre cele mai vii ipostazieri ale epocilor literaturii române. Literatura dă năvală, de fiecare dată, cu întreaga ei lume de fundal, cu jocurile de culise și alianțele subterane, discursul Profesorului operând mereu delimitările și hașurile teoretice într-o actualitate  emergentă a contextului. Marele merit pedagogic al lui Cornel Moraru e acela că reușește să aducă auditoriul în prezentul absolut al fenomenului studiat, că descrie o epocă, o generație, un program literar, din interior, din contemporaneitatea reconstruită a acestora. De îndată, însă, prelegerea telescopează cu naturalețe perspectiva în ansamblul istoric și fenomenele sunt cântărite în economia a paradigmei culturale de care țin. Facilitatea acestor operațiuni de focalizare și redimensionare a planurilor de analiză, judecățile sigure, detașate, o anume vocație a sintezei memorabile, sunt ingrediente ale discursului care țin auditoriul cu sufletul la gură, într-o fascinație revelatorie.
 Cred, apoi, că principalul lucru pe care a reușit să ni-l transmită, mie și generației mele, profesorul Cornel Moraru, a fost abilitatea de a recunoaște instinctiv, în relieful discontinuu și instabil al oricărei epoci, valorile sigure, scriitorii autentici, semnele esteticului. Această mistică a supremației esteticului, a esențialității lui în literaturitatea unui text, cred că s-a impregnat, cumva, în felul de a gândi și a evalua literatura a fiecăruia din noi, foștii săi studenți. Dacă nici unul dintre noi nu ne vom simți vreodată confortabil în compania analizelor de critică de gen, critică a mentalităților etc., a grilelor excesiv ideologizante aplicate textului literar, acest fapt i se datorează, probabil, în mod direct, profesorului Cornel Moraru, chiar dacă prelegerile și cărțile lui n-au făcut vreodată explicit elogiul purității esteticului, ci l-au subînțeles doar cu subtilitate.
 M-a frapat întotdeauna altitudinea egală a cărților publicate de profesorul Moraru cu oricare conversație dusă în timpul unui seminar sau pe un hol, la o cafea sau în timpul unei plimbări pe stradă. O altitudine naturală, lipsită de orice emfază, încântătoare prin echilibru și coerență. De câte ori îi citesc o carte sau un articol publicat undeva, nu fac decât să recunosc o idee de lectură, o perspectivă despre care îmi amintesc că a descris-o în mod identic, chiar dacă indirect, colateral, cândva într-o conversație. Realitatea aceasta mi-a dat mereu un sentiment de privilegiu personal, astfel încât nu o dată am realizat că vorbesc despre cărțile lui Cornel Moraru cu o familiaritate orgolioasă, cu un atașament cumva filial.
 Nu îmi pot închipui literatura ca experiență, cititul ca parte a existenței mele și nu îmi pot reprezenta anii de studenție fără serile de iarnă petrecute în sălile reci ale clădirii B a Universității, săli pline la refuz de studenți în fața cărora Profesorul Moraru vorbea despre Titu Maiorescu, Eminescu, Slavici, despre istoria ideii de modernitate, despre Baudelaire și Omul fără însușiri al lui Musil. Cornel Moraru reușea, pe atunci, să prezinte literatura ca un epos esențial, miraculos, din codul căruia puteai, dacă te țineau puterile, să îți alegi propriul program existențial. Cred că nicăieri nu era mai lesne să încerci să devii scriitor decât în preajma lui Cornel Moraru. și nici mai inevitabil.
 Am mai deprins un mod special de a concepe cartea ca mijloc de exercitare a libertății, de la Cornel Moraru. De fapt, multe din conversațiile noastre au fost și continuă să fie, oarecum, despre libertate. Cred că lui îi datorez reprezentarea pe care o am despre comunism și lumea românească în anii de totalitarism, despre complicatele mecanisme ale cenzurii și despre încleștarea continuă a esteticului cu dogmatismul ideologic. Ce resorturi aveai, ca scriitor, să-ți păstrezi integritatea morală, să găsești refugii mentale și orizonturi de deschidere intelectuală, cum îți puteai construi și cuceri în secret libertatea spiritului, ce costuri plăteai pentru toate acestea – am aflat în primul rând de la Cornel Moraru. Cum era să trăiești între presiunile cenzurii de la redacție și asalturile veleitarilor, cum era posibil să îți întemeiezi o familie și să crești trei copii păstrându-ți verticalitatea și demnitatea umană – am înțeles de asemenea discutând cu el.
 Realizez, de foarte multe ori, în toiul unei conversații sau al unei argumentații la un seminar, atunci când prezint o carte undeva sau când susțin o comunicare, că vorbesc despre scriitori sau curente literare exact în termenii lui. Nenumărate delimitări conceptuale, asocieri și corelații, le fac instinctiv, cu o familiaritate absolută, deși le-am preluat, inconștient, din cărțile lui. Am deprins un mod de a înțelege, de a raporta literatura la realitate, de a selecta și defini valorile, din prelegerile și articolele lui, din interminabilele conversații pe care le prelungeam până târziu, după ore, în drum către casă. Îmi dau seama că până și unele automatisme de exprimare, atunci când scriu sau vorbesc, provin din cronicile lui, că uneori dicția mea se disciplinează voit, dintr-o nevoie de echilibru, de certitudine, în sintaxa calmă a vorbirii lui.
 Am înțeles până la urmă și faptul că puterea unui model stă în sinceritatea și disponibilitatea umană, în generozitatea sufletească a omului. Toate lucrurile absolut speciale pe care am încercat, pe cât posibil, să le descriu mai sus, Cornel Moraru le face posibile, pentru cei care au șansa de a-l cunoaște, din scris sau personal, ca critic sau profesor, pentru că e singurul om pe care nu mi-l pot închipui altfel decât deschis și plin de afecțiune față de oricine. E un mod de a fi riscant, desigur, într-o lume plină de invidii și interese meschine, dar e și o cale de a deveni imun la superficialitatea insignifiantă a micilor pasiuni și de a te dedica lucrurilor cu adevărat importante.  Autor Dumitru Mircea BUDA