t.s. khasis, plăcerea spectacolului, Tracus Arte, 2023

      T.S. Khasis a debutat cu volumul de poeme Farmacia cuvintelor (Viața Arădeană, 2003), apoi a semnat alte câteva cărți: Arta Scalpării (Vinea, 2005), pe datorie (CDPL, 2011), aparenta naturalețe a vieții (Casa de Editură Max Blecher, 2015). Revine după o absență de 8 ani. Publică placheta plăcerea spectacolului (Tracus Arte, 2023). Cartea de 94 de pagini ne poartă prin lumile desăvârșite ale consumatorului de alcool, ironizând spațialitatea și interioritatea prin intermediul unor procedee deja cunoscute specifice rețetei sale de scriere.
        Lumea lui Khasis este lumea celor care cuvântă deasupra aburilor de alcool, a celor care se descriu ca fiind Marii Descoperitori ai Efemerității. Vedem că nici dragostea nu este simplă pentru oamenii care au ca patimă alcoolul. Tematica ratării este menită să problematizeze. Nici măcar a 6-a iubire nu înțelege treaba cu sticlele. Și se pare că încearcă să elimine acest rău din jurul cuplului:

„a șasea iubire a vieții mele/ a repetat gestul de dizgrație totală/ a predecesoarelor, cu excepția uneia/ de care nu vreau să-mi aduc aminte:/ mi-a turnat băutura-n chiuvetă.” (p. 88)

Literatura se împletește armonios cu realitatea. O realitate haotică și dezmembrată. O realitate a tumultului sufletesc și exterior. Nimic nu pare să-l salveze pe eul liric. Nimic nu pare să salveze poezia din dramele efervescente constante, inumane ale corporalității, și tocmai lipsa colacului de salvare face din poemele de aici adevărate structuri de reziliență. Despre suflet se discută ca despre 21 de grame care pot fi topite de ploaie. O poezie a gândirii pragmatice, dincolo de suflet și dincolo de emoționalitate. Nelipsită de „realismul” caracteristic, unde problemele se pot detecta pornind din exterior către interior. De la realitățile orașului, casei, cuplului și până la realitățile zbuciumului interior, sufletesc. Nimic nu pare să adune toate aceste izbânzi și pierderi la un loc. Personajele sunt dintre cele pierdute și risipite. Sunt personaje, care în permanență se caută. Sunt personaje care își poartă după sine propriile angoase, eșecuri, alterări și situații neprevăzute, delicte și catastrofe unilaterale. Iubirea nu este factorul decisiv. Iubirii nu i se spune pe nume și se preferă a nu fi pronunțată. Atunci când este pronunțată, totuși, pare ceva nefiresc, artificial. La fel ca într-o piesă de teatru cu niște actori care și-au învățat foarte bine rolul. Pronunță replici în care nu cred. Sunt replici care aparțin unor forme fictive. Nefiresc, pentru că poezia este, de fapt, a sincerității. Dar, desigur că sinceritatea se întrezărește exact în această formulă de scriere care acuză mima și mimetismul, care subliniază ipocrizia și incapacitatea de a fi până la capăt eroul propriei vieți. 
   Antieroul lui T.S. Khasis este soluția. În jurul lui se învârte lirica. El este, pentru poezia de aici, ca soarele pentru planete. Ochii săi luminează zonele cele mai întunecate ale ființei umane aflată în plin proces de psihanaliză a unor situații limită. Există decupaje de viață cotidiană, iar limbajul coboară până în stradă: accesibil, colocvial, banal. Miza nu este cea la nivel de limbaj, ci la nivel de idei și de evocare a unor situații, banale, instinctuale. Verticalitatea acestei poezii se obține din normalizarea unor situații, ghidarea unor scene de viață. Și mă gândesc la Scene de mariaj, inevitabil, pentru că avem multe situații în care este pus sub lumina reflectoarelor chiar cuplul. Cuplul care nu este aceeași, mereu, partenera din cuplu pare a fi mereu o alta. Sunt mereu alte situații transpuse și sunt alte probleme identificate. Versatilitatea liricii de aici se reflectă și în posibilitatea de a forma multiple proiecții și decupaje. Scenarii posibile, sau întâmplate, nu vom ști niciodată, întrucât ficțiunea este îmbrăcată în haine de trăirist, hoinarul este deghizat în om de casă. Bine scrisă, construită din formule și metode de scriere exersate, așa încât ai senzația că ești în aceeași casă cu actanții și că stai la masă cu ei. Poezia de aici permite accesul în chiar viața privată a personajelor-măști lirice. Îmi pare o poezie de pus în scenă mai degrabă decât de lăsat în carte, pentru că este o poezie vie, poezie extrem de ofertantă din punct de vedere scenic. Marșează o ironie excelentă. Umorul negru înghite orice dramă posibilă. Ce revenire în poezie! ar fi exclamat cu entuziasm Bukowski. Și știm ce ar fi urmat imediat după asta.

Gabriela Feceoru