Andrei Vornicu nu scrie de azi, de ieri, căci îmi amintesc, acum câțiva ani, s-a întâmplat să ne întâlnim la Cenaclul Revistei Vatra, și acolo am avut șansa să-l ascult, pentru prima dată, citindu-și poemele cu râvnă pentru versurile sale, atent, proiectate, foarte aproape de corpul poemului, dedicat (remarcam pe atunci și m-am gândit că va fi destul pentru a face carieră în poezie). Cu siguranță că istoria sa lirică merge mult mai în spate față de acel moment. Format, iată, într-un areal multicultural, poet născut la Târgu Mureș, trăitor actualmente în același oraș, ei bine, probabil că a fost un plus din start pentru lirica lui acest spațiu, spun asta din punctul de vedere al unei marginale care sosise la un moment dat în oraș pentru a studia literatura în mediul universitar. Pare profetic ce am spus cândva într-o discuție că în orașul-cetate până și actorii scriu poezie. În sensul în care Andrei Vornicu are oareșce legături cu Teatrul Național din Târgu Mureș, ba chiar a jucat în piesa Kasimir și Karoline, dar debutează, nu cu un volum de piese de teatru, așa cum era de așteptat, ci cu un volum de poeme.

 Autoreprezentarea (ca autor) în interiorul poeziei se conturează printr-un pact biografic. Scurtmetraje, cartea de debut în poezie, scrisă de Andrei Vornicu mizează pe întâmplări marcante, dar măștile lirice sunt purtate de un eu în jurul căruia se construiește personajul multicolor purtat de evenimente care mai de care mai prăpăstioase, toate acestea sunt redate printr-o tehnică prozaică, prin ochii unui personaj-pierzător. Acest pierzător seamănă mult cu personajele lui Alphonse Allais. Limbajul direct, colocvial și chiar argotic, pe alocuri face impresia că această poezie coboară până în stradă.  

Vorbim despre o plachetă de 79 de pagini, nu mai mult și nici mai puțin de 20 de poeme. Cadre filmice transpuse în versuri chestionează solitudinea și imposibilitatea de a transcende sentimente împărtășite. Este o carte ca o oglindă, care sensibilizează și aduce în prim plan vulnerabilitatea ca latură a umanității. Desigur, o vulnerabilitate jucată bine în sfera sarcasmului și a ironiei. Clovnul care stă în spatele tuturor secvențelor, personajul pierzător, pare uneori că râde, dar râde cu ochii plânși și cu rimelul întins pe obraji. Că uneori caută și nu găsește, că iubește și nu este iubit, că luptă și nu reușește, că se află în mijlocul lumii, dar nu-l vede nimeni.

Zidul fatalității se ridică și îl pot observa, printre rânduri, numai cei experimentați. Apreciez dincolo de text, că una dintre temele acestei cărți este depresia. Mi se pare că se vorbește foarte puțin despre depresie în România și este luată în serios, dar destul de izolat:

„Când propria depresie îmi ștergea/ contururile feței, iar/ oglinda îmi arăta un străin/ al cărui chip nu-l înțelegeam/ știam că nici un creion din lume/ nu mă va face să-mi redobândesc/ trăsăturile firești sau altele noi// Crizele mele refuzau/ să se aștearnă pe vreun perete// Căderea de serotonină nu se lăsa (...)” (Celălalt chip, p. 50).

Cu această carte se vor identifica mulți dintre cei „defecți”. Andrei Vornicu debutează cu o carte de poezie care tratează marginalii ca pe niște oameni așezați în cuburi de sticlă și așezați pe o scenă, studiați în detaliu pentru observarea tuturor grimaselor greșite, tuturor posibilităților în care pot fi ei învinși.

Trebuie să mai spun, în ideea că poate va fi de folos, oferta pe care o propune poezia din scurtmetraje(le) lui Andrei Vornicu, își va face intrarea în rândul curselor marilor premii, și este corect să fie așa, cel puțin, se poate spune, fără a greși, că merită un loc de frunte. Acest debut era tot atât de necesar, pe cât era de necesar să aflăm despre acest nou tip de sensibilitate. Nimeni nu-mi va putea șterge din memorie vreodată poeme ca Publicitate 2; Față de mască; Lumina de la capătul poemului; Poate data viitoare, iată – am însumat posibilități infinite și valențe terapeutice.

Poetul se naște, în percepția cititorului, exact atunci când cititorul ajunge să îi citească poezia, până atunci pentru cititor poetul respectiv nu a existat, acest sentiment mă încearcă și pe mine. Pentru mine, azi, s-a născut poetul pe a cărui poezie am citit-o azi. Poetul Andrei Vornicu.

Gabriela Feceoru