Iulian Bocai, Eseuri, Tracus Arte, 2023

Am citit cartea de Eseuri a lui Iulian Bocai și mi-am dat seama că toate acele întrebări care pluteau în mintea mea s-au reactivat și că de data asta, cele mai serioase răspunsuri pentru ele sunt alte întrebări. Citim pentru a găsi răspunsuri, dar uneori avem nevoie doar de problematizarea în sine, și e chiar mai captivantă posibilitatea de a gândi pe mai multe paliere și de a nu lua de bun ce ni se arată într-un text, ori vreun răspuns, ca de pildă, problema școlii:

„(...) școala europeană nu suferă să fie despre plăcere – ea trebuie să pară că e despre efort.” (Literatura ca plăcere și pierdere de timp, p. 121)

                    Ce îmi place la cartea lui Iulian Bocai, este că nu-și face idoli, cred că este o carte din câmpul eseurilor filosofice care nu oferă piste, nu oferă răspunsuri, lasă lectorul să plutească în derivă și să întind mâinile ca să prind revelații, sensuri, deschideri și șoapte de tăgadă. În acest caz, tăgada este cel mai bun semn al rațiunii și al logicii. Vorbim despre texte care chestionează o serie de concepte, autori și prejudecăți. Scepticismul și avangardismul acestor eseuri îmbracă hainele curtenitorului lectorilor săi.

                  Idei împământenite, dar desuete și chiar toxice, care nu mai sunt de actualitate și care nu mai ajută real la nimic, de fapt îngreunează bunul mers, chestionarea lor pare să fie condiția primă a tuturor încercărilor de aici. Menținerea pe tron a unui canon, ideea de canon și persistența unor valori în defavoarea altora este crima cea mai mare în rândul intelectualilor și ai școlii. Canonul tinde să fie, în cele din urmă, zeul la care se închină toți (de voie, de nevoie), puternic contestat, reușește să îi facă pe cunoscătorii literaturii, pe cei cu discernământ să-și întoarcă fața de la o listă cu nume și opere fixată de mai bine de trei decenii, dar suntem responsabili:

„comunitatea generează canonul (adică lista indispensabilelor culturale) așa cum generează și regulile conviețuirii laolaltă. Greu de explicat sunt tocmai mecanismele de retenție, fenomenul fidelității estetice îndelungate, motivele ‒ adică pentru fiecare aceiași autori sunt reconfirmați ca fiind esențiali cultural de-a lungul perioadelor lungi de timp, a câtorva secole sau milenii, în contexte sociale și epoci foarte diferite de cea în care au emers.” (Consens și valoare, p. 91).

                    Pe coperta cărții apar cu litere de tipar scrise toate titlurile eseurilor din această carte, nu știu ce l-a îndemnat pe Iulian Bocai să scrie aceste eseuri, dar știu că sunt dintre cele mai lucide și însemnate, luminate și raționale dintre eseurile pe care le-am citit în toată viața mea (și câtă nevoie aveam de ele!). Cu atât mai mult cu cât  mizează pe gestionarea unor probleme imediate, iar educația fiecăruia dintre noi depinde de înțelegerea acestor probleme, de aceea cred că este o carte pentru toată lumea, dar mai ales pentru cei ce încă mai întreabă: „De ce scrii, dacă din scris nu câștigi bani? Ce câștigi?” Când citim Iulian Bocai, Eseuri – este o trăire dincolo de consumerism.