Găsesc foarte interesantă problema dezbătută și mă incită să găsesc răspunsuri, deși, fără a fi pesimistă, presupun că nu avem sau nu vom reuși să avem adevărata oglindă a acestui fenomen, care s-ar putea numi: „ce sau daca mai citesc astăzi copiii”.
Dacă răspunsul „nu” sau „nu prea”  este real în bună măsură, din fericire și răspunsul contrar e real, pentru că mulți părinți sunt conștienți de valoarea cărții, a cititului și își atrag copilașii încă din primul an de viață, către carte.
Oferta este extrem de generoasă peste tot.  Există acum enciclopedii pentru copii pe toate domeniile, de-mi vine să mi le cumpăr mie, există fel de fel de cărți care pun mintea și îndemânarea copilului la încercare, se pune mare accent pe creativitate, pe libertatea de a gândi, de a inventa.  Mai sunt – desigur – și cărți cerute la școală, pe categorii de vârstă.  Am tras cu coada ochiului la listele acestor lecturi și am găsit clasicii noștri, am găsit basme populare, povești nemuritoare, am găsit Frații Grimm sau Andersen, Collodi cu al lui Pinocchio sau, la vârste puțin mai mari, Edmondo de Amicis - Cuore, inimă de copil, Jack London - Colț alb, Mark Twain  - Tom Sawyer și așa mai departe.  Asta este foarte bine și sper că faptul că aceste lecturi sunt recomandate de școală, adică sunt „obligatorii” să nu îi determine pe unii copii să le respingă din start și să nu le guste frumusețea așa cum trebuie.  Dar cum să faci altfel?  Să nu le recomanzi? 

Fiind de părere că ceea ce e valoros nu se poate să nu reziste, să nu placă, am făcut o mică experiență.  Mi-am amintit de o serie de cărți de pe „vremea mea”, care făceau deliciul copiilor și am căutat în bibliotecă poveștile Contesei De Segur, pe care le aveam în original, în limba franceză. Am început să citesc, dar nu cu ochii mei, ci gândindu-mă la copiii actuali și mi s-a părut că sunt destul de multe lucruri extrem de demodate acolo, aparținând jumătății secolului al nouăsprezecelea... deci potrivite cu viața stră-stră-stră-bunicilor.  Dar.. surpriză plăcută, am intrat pe internet și am descoperit că multe dintre ele au fost traduse în limba română și se găsesc în librării.  Am cumpărat câteva și i le-am oferit Sofiei, a cărei mătușă sunt, îndemnând-o să le citească și să-mi împărtășească apoi părerea ei.  Sofia are 13 ani și este o intelectuală, cu multe cărți citite în palmares.  După o vreme, mi-a zis că le-a citit, că i-au plăcut, dar nu crede că prietenele ei le-ar fi citit cu plăcere.

Mă uit acum la copiii ceva mai mici. Sara, nepoțica mea de 8 ani, cu tabletă, cu tot felul de jocuri și atracții „la zi”, se uită foarte frumos la cărți, pentru că le-a avut de mică, pentru că nu există seară să nu îi citească mama ei și astfel s-a format un obicei, o mare plăcere, pe care, cu încetul, de când știe să citească singură, o atrage și mai mult.  O idee bună, pentru începători, sunt benzile desenate.  Ea are o mulțime și spune că și prietenele ei sunt pasionate.  Amuzant e faptul că aceste povestioare o incită să creeze și ea mici povestioare ilustrate.

La Eliza, nepoțica de 4 ani, nu există nici tabletă, nici desene animate, iar cartea este marea ei pasiune de zi și de culcare, când dorește să i se citească sau povestească seri la rând aceeași poveste (pe care o reține pe dinafară, așa că nu e cale de greșit sau sărit ceva).  Cunoaște toate poveștile clasice românești sau internaționale, este fan Frozen, fiecare membru al familiei are câte un rol, ea fiind Elsa, desigur și surioara ei de 1 an, Anna.

Exprimându-mi propria simțire, în poveștile pe care le scriu, totul se termină cu bine, iar personajele negative sunt convertite în final și devin bune.  Desigur, știu că, din păcate, în viață nu este chiar așa, dar nu mi se pare că e bine să-i speriem pe copii prin poveste (sau, mai nou, prin jocurile cu zombi sau alte personaje de acest soi). Dar, realitatea îmi arată că nu se șochează niciun copil dacă lupul a mâncat doi iezi, nici dacă a înghițit-o pe Bunica, ba și pe Scufița Roșie, nu se sperie nici măcar atunci când Greuceanu îl bagă pe zmeu în pământ până la gât și îi taie capul.  Dacă mă gândesc bine, nici eu nu mă speriam de toate astea, pentru că simțeam că finalul îmi va da satisfacție și BINELE va învinge RĂUL.
De aceea, cred că poveștile sunt bune așa cum sunt, iar Creangă, Ispirescu, Frații Grimm, Perault sau Andersen nu trebuiesc transformați.  Dacă părintele alege să le mai îndulcească pe alocuri, asta este altceva, dar nu aș fi de acord cu cei care le repovestesc și le publică altfel decât originalul.    Părerea mea....

O mică concluzie.  Dacă vrem să-i apropiem pe copii de cărți, trebuie s-o facem din primii ani de viață.  Nu școala, nici măcar grădinița, ci părinții și... bunicii  fac cel mai bine acest lucru. Nicole Sima