Dario Fo, Fiica papei, Traducere din italiană de Vlad Russo, Humanitas, 2016

Operele literare inspirate din evenimente istorice sunt, de obicei, destul de provocatoare, ca scriere – în dreptul autorului, ca lectură ‒ în dreptul cititorului. Greutatea faptelor concrete deja întâmplate și unanim cunoscute apasă asupra indivizilor, indiferent de care parte a baricadei se află. Dario Fo deturnează această preconcepție (sau o concepție veridică) și reușește să scrie romanul Fiica papei fără urmă de poticnire narativă, descriptivă sau dialogică. Dimpotrivă, personajele lui sunt desprinse (parcă) din imediata vecinătate a camerei tale, dacă nu ești nobil ai tendința să te manifești precum un nobil, pentru că personajele sale sunt înzestrate cu virtuți, dar și cu vicii pe măsură. Paradoxul naturii umane este înglobat în firea personajelor Rodrigo Borgia, Cesare Borgia, Lucrezia Borgia, Giovanna Cattanei, dar și în alte personaje care roiesc în jurul acestora fascinate de această familie ca de un tablou în care tumultul și intensitatea sunt necesitățile de bază și fără de care nu se poate supraviețui.

Acțiunea romanului se situează geografic la Roma, titlul romanului este destul de sugestiv, romanul este construit destul de simplist la bază, dacă încă din incipit anunță cine va fi următorul papă

„La 11 august 1492, tunurile de la Castel Sant'Angelo anunță Romei și întregii lumi că a fost ales noul papă cu numele de Alessandro VI. Spania se bucură în sfârșit că dădea al doilea papă, Rodrigo Borgia.”

Seducătoare sunt formulele lui Dario Fo, recurgerea la note de jurnal, scrisori, note de detectiv, bucățele extrase din rafturi prăfuite, sincronicități și micile cancanuri (mai mult sau mai puțin adevărate, mai degrabă ironii în jurul istoriei) cu și despre viața amoroasă a „sfinților” din familia Borgia.

Dacă duc toate drumurile la Roma? Duc. Dar mai ales pentru că drumurile sunt presărate cu manipulare, cu linșare, cu excluderea când jocurile și interesele politice o impun, păpușarii și păpușile n-au încotro, joacă un joc de putere care poate presupune orice și de dragul căruia riscă orice, dar nu și scoaterea celor dragi din scenă, sau din avanscenă. Este vorba despre o piramidă formată din copii, partenerii copiilor și tatăl care se menține în vârf, dar pentru a se menține în vârf are nevoie de aceste brațe, niște brațe ale unei caracatițe, dacă tai unul dintre brațe cresc puterile celor rămase înzecit. Ce nebănuite și interesante sunt „căile Domnului” dacă urmărim uneltirile lui Rodrigo Borgia:

„În 1466, sau poate în anul următor, cardinalul Rodrigo o întâlnește pe aceea care, am putea spune, avea să fie cea mai importantă femeie din viața lui. (...) O cheamă Giovanna Cattanei, zisă Vanozza. La momentul întâlnirii lor, Vanozza are în jur de douăzeci de ani, iar Rodrigo cu unsprezece ani mai mult. Cardinalul ține bine ascunsă relația, punând la dispoziția amantei sale o casă mai mult decât decentă, unde, cu multă prudență, o vizitează, am putea spune, seară de seară. (...)Într-adevăr, cei patru copii ce vor rezulta din această legătură vor fi îngrijiți, iubiți și crescuți într-un nucleu familial în toată puterea cuvântului, am putea spune. Dar, neputând juca el însuși rolul de tată, cardinalul pune pe altcineva să-l joace în locul său. Și îl alege cu multă subtilitate. Se numește Giorgio de Croce, de profesie secretar apostolic.(...) La rândul său, Rodrigo trebuie să-și inventeze o acoperire, și găsește una absolut credibilă: el va fi unchiul. Ba chiar și-a amenajat în casa Vannozei o cameră modestă, ca în scenetele din commedia dell'arte. Iese soțul-tată, intră unchiul-cardinal, care (ce să vezi!), pe timpul nopții, după ce i-a îmbrățișat și giugiulit pe copilași, se preface că se retrage în odaia lui să se culce, numai că, nu peste mult timp iese pe furiș și se strecoară în patul nevestei așa-zisului soț.” (pp. 22-23).

Iată ce butaforie și ce spectacol hilar a fost capabil să imagineze Dario Fo având ca reper fapte istorice monumentale, memorabile, ieșite din comun și chiar în contradicție cu statutul religios al protagonistului Rodrigo Borgia.

Lucrezia intră în cercul mariajelor propuse de părintele său, nu sunt mariaje din dragoste inițial, dar ea reușește să se îndrăgostească de bărbații cu care se căsătorește, și aceștia, la rândul lor, o divinizează (dar ce să vezi, numai după ce li se plătește cât cer). Naște mai mulți copii, se întâmplă să experimenteze și doliul. Dar este un personaj puternic feminin, extrem de influentă, și poate influența sa vine din stringența cu care își proclamă drepturile și limitele, sinceritatea ei, dar și din obediența sa, obediență pe care o învață și la mănăstire, unde se va retrage și de unde va reveni. Face acte de caritate, ajută femei și copii și se implică în demersuri strict de susținere a vieții. În acest timp, fratele său Cesare Borgia cu care aflăm că ar fi avut o legătură intimă în copilărie, nu am înțeles dacă a fost consimțită, sau nu, dar ceea ce știm e că ei și-o explică la maturitate ca pe un soi de afecțiune pe care o căutau și n-au găsit-o la părinții lor.

Dario Fo rămâne acest autor distins cu Premiul Nobel. În romanul Fiica papei ironizează măștile, prefăcătoria, machiavelismul, îi întoarce cu fața spre răsărit pe cei ce cred că fac lucruri în ascuns și aceste lucruri nu se vor afla de către cei împotriva cărora uneltesc. Nimic nu rămâne ascuns, iar dacă este cineva care spală, chiar din interior (cât îi permite poziția) păcatele familiei Borgia, aceea este Lucrezia. O femeie care poate tot și mișcă lumea din jurul ei prin câteva scrisori memorabile, cităm din scrisoarea sa la întemeierea mănăstirii de maici dominicane:

„Iubirea este cea mai mare inveție a Creatorului, și asta, cum spunea sfântul Ambrozie, mai ales atunci când întreg spiritul și întreg trupul ne e pătruns de această formidabilă sărbătoare care e nașterea noastră și a urmașilor noștri.” (p. 200).

Gabriela Feceoru