Adrian Majuru, Hoțul din Curtea Miracolelor, Editura Litera, 2023

La fel precum Cătălin D. Constantin, în prefață, nu pot nici eu să decid ce fel de carte a scris Adrian Majuru, dacă Hoțul din Curtea Miracolelor este un jurnal învăluit (narațiunea la persoana I confuzează), sau dacă este un roman în toată regula cu ficțiune cap-coadă, cu personaje de sine stătătoare și în curs de evoluție (cam nefericită evoluție, să zicem) prin periferii și prin marginile minților afectate de războaie, sărăcie, abandon și neînțelegere.

De data asta se mizează pe biografia unui antierou, personaj desprins din istorie, Tata Moșu, un copil care ajunge la maturitate făcându-și din gașca de copii – propria lui familie. La fel ca în Vrăjitorul din Oz, Tata Moșu găsește pe drumul lui tot felul de oameni și împreună cu aceștia recurge la gesturi extreme. Viața sa este o aventură. A merge pe urmele acestui personaj cu o oarecare compasiune pentru faptele sale, înseamnă să ai puterea de a țese un sistem psihologic care să nu-l pună nici într-o lumină negativă, dar nici să nu-l glorifice, și totuși un cult pentru acest personaj se scrie filă după filă: „Izolarea de părinți mi-a lăsat un gol în suflet, pe care l-am umplut cu fuga de acasă, cu neglijență în ținută, cu indiferență față de bunicii la care nu mă mai duceam nici să dorm, nici să mănânc. Mă abandonasem pe deplin vieții de maidane.” (Capitolul 5, p. 45).

Rețeta scrierii lui Adrian Majuru mizează pe simplitate și pe date concrete cercetate, ușor romanțate, extrage atâta umanitate din fișa lui Tata Moșu încât aș zice că scrierea aceasta este ca o mare pildă. Caractere deviate, o patimă care poate nimici o ambiție, înșelăciunea care ajunge să fie descoperită. Lipsa demnității este cap de listă. Toate acestea se regăsesc la personajul Gheorghe Găetan, dar nu-i ies jocurile. Capitolul 2 care se ocupă de acest personaj este unul, zic eu, emblematic, cheia acestui roman: „Găetan a fost doar una dintre miile de încercări eșuate în a izbândi prin suferința altora. În lumea celor de jos, astfel de izbânzi își găsesc repede antidotul în încercările poliției, spre deosebire de lumea celor de sus, în cazul cărora adesea poliția doar aspiră să reușească să limiteze măcar jafurile pe seama altora.” (p.24) și nu se încheie aici radiografia tipologiei de hoț și escroc.

Într-o lume în care ne place să citim despre eroi și lideri, despre personaje educate, despre tabieturi și pasiuni, ne place senzaționalul, dar deodată pică de undeva un subiect deloc elitist, deloc vizitat. Adrian Majuru ne spune povestea unui om care ar fi avut alte șanse dacă ar fi trăit într-un alt areal și deschide cutia pandorei părinților alienați. Poate că Tata Moșu ar fi fost alt om dacă mama și tata îi însoțeau pașii, poate că nu s-ar fi răzvrătit, poate că nevoia lui de iubire nu l-ar fi trimis într-un program de autodistrugere, un buton perfect care nu aduce pe nimeni înapoi, dar care acoperă absența pilonilor vieții sale. Este o lectură emoționantă și ai nevoie de o inimă rezilientă ca să parcurgi această carte integral. Autorul ei a creat un prototip de așa da. Toți scriitorii de proză să citească Adrian Majuru pentru construcția de personaje și narațiune, toți oamenii să citească romanul lui Adrian Majuru ca să vadă dacă fac parte dintre caracterele personajelor sale. Ar merita ecranizat. În toată istoria omenirii, trădarea a fost un motiv de fascinație. Ne putem gândi și la Iuda. Dar ce tărie de caracter trebuie să ai ca să știi că vei fi trădat, să știi și de cine vei trădat și totuși să lași trădarea să se întâmple în voie. Ce lecție intensă ni se predă!

Gabriela Feceoru