Alexandru Lamba, șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte, Editura Litera, 2022

Din îndepărtatele cotloane ale existenței umane descinde un creator de ficțiune care spulberă angoasele prezenteismului și redă tezist paradoxurile ființei umane. Condițiile extreme scot la iveală monștrii care bântuie psihicul protagonistului și tot ce e vandabil e lăsat în urmă. Titlul oximoronic al romanului lui Alexandru Lamba, șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte, reprezintă o invitație la reflecție asupra posibilităților sufletului și cugetului dincolo de aparențe.

Demnă de laudă se conturează prefața lui Liviu G. Stan (cum altfel?) Romanul-Țipăt pornind de la ipoteza că romanul are un „ecou camusian” cu care pot să fiu de acord. Finalul romanului, în schimb, nu mai e chiar camusian, ci mai degrabă capătă accente desprinse din scena finală a romanului psihologic, circular, scris de Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraților, cu diferența că protagonistul de aici, față de cel de acolo își pune funia în jurul gâtului cu mâinile sale, nu este nevoie de vreun pluton de execuție, aici tocmai conștiința capătă amploarea unui întreg pluton de execuție.

Cele nouă capitole: Bullseye; Nu-i da să bea tăietorului de lemne!; Bolovanul; Școala de băieți; Croșeul; Chop suey; Un weekend cu Lara; Confesiunea; Ochiul ‒ sunt însoțite de câte un paragraf „din predica părintelui Ghenadie”, de unde putem să deducem că romanul de față se raportează la un ghidaj etic de înaltă ținută. Protagonistul Horia este așezat în lumina realismului magic în cel puțin o situație (de văzut scena în care Horia observă în noapte o ființă cu două coarne) și a psihanalizei constante, fie prin intermediul altor personaje, fie prin posibilitatea de introspecție. Ca un lup de stepă de marcă, uneori se întâmplă să rătăcească prin locuri insalubre imaginându-și tot felul de orori. Așa se face că, din una în alta, reușește să se facă vinovat și să se pună într-o situație în care dacă nu ar fi protejat de cei din jurul său ar ajunge la închisoare. Așa cum ziceam, mai sus, nicio faptă greșită nu rămâne lipsită de consecințe.

Dimensiunea religioasă este împletită aici cu mundanul, narațiunea la persoana I nu face altceva decât să creeze un sentiment de familiaritate și conferă romanului o nuanță jurnalistică/ memorialistică, deși nu identificăm în sine un jurnal de memorii, ci text de pură ficțiune. Chestiunile de ordin interior se armonizează la un moment dat, dacă după separarea de soție și pierderea familiei Horia interacționează cu Lara (un weekend), dar pare că acest timp petrecut împreună cu femeia reprezintă ancora lui, portalul autovindecării.

În cadrul acestui roman, manipularea lectorului merge până într-acolo încât el poate empatiza profund cu Marele Vinovat. Intensa epifanie, privind accidentul, descarcă în rațiunea protagonistului un totem justițiar. Tot ce vine pe cale divină se transformă în combustibil pentru ideile suicidare, exemplul Mântuitorului este (probabil) cel mai impactant pentru ființa străbătută de vină. Starea incontrolabilă de disperare întunecă tot ce atinge Horia. Omul modern, omul de succes, nu este fericit. Va descoperi că orice flacără de metan se stinge, iar Horia preferă să se arunce în cortegiul unei alte lumi.

Descoperiți un roman înfiorător, ca o meditație asupra vieții și a morții:

„Cam din vremea aceea începusem să mă gândesc mult la moarte. La a mea, vreau să spun, la experiența morții trăite secundă după secundă, la cum am să simt lucrurile, la felul în care starea mea de conștiență se va dizolva, pornind de la o deplină luciditate, precum cea de acum. Voi înțelege ce se întâmplă cu mine?” (p.12).

Iată un posibil punct de pornire pentru ceea ce ar putea să însemne discuția despre consecințele faptelor noastre. De citit și recitit de către toți muritorii amatori de hedonism și alte virtuți deșarte.

Gabriela Feceoru