Proiecte

„Îmi e în general teamă de „branduri”, cred mai mult în nevoia de a te reinventa ca artist la fiecare proiect făcut”, Geanina Cărbunariu


Cum defineşte Gianina Cărbunariu ideea de succes în teatru?

Întotdeauna m-au interesat temele care deschid un dialog cu un public mult mai larg decât publicul de teatru avizat. Spaţiul teatral e un loc care face posibilă această întâlnire între oameni în general, între public şi artişti. Succesul e pentru mine o întâlnire reală, în care acest dialog devine posibil, atât în timpul spectacolului cât si inainte sau după.

Crezi în „brand”-uri teatrale? Dacă da, ce face „brand”-ul în teatru?

Există fără îndoială branduri teatrale, după cum există etichete primite pe drept sau în mod superficial şi din lipsă de atenţie sau imaginaţie de cele mai multe ori din partea cronicarilor de teatru. Mie îmi e în general teamă de „branduri”, cred mai mult în nevoia de a te reinventa ca artist la fiecare proiect făcut.

A modificat cumva perioada de lucru la „20/20” modul tău de a vedea lucrurile, în ceea ce priveşte   acel „martie negru”?

Am pornit proiectul cu ideea că nu are sens să căutăm Adevărul absolut despre acest eveniment. Cred că iluzia unui adevăr absolut a fost destul de malefică de-a lungul istoriei. Ce am încercat este să aflăm cât mai multe perspective ale oamenilor implicaţi direct, mai puţin implicaţi  sau chiar  deloc implicaţi. I-am creditat pe toţi la fel. Dar am ştiut tot timpul că avem de-a face cu o rememorare, iar memoria schimbă, decupează, blurează, exagerează, minimalizează anumite aspecte, altele sunt văzute şi explicate bineînţeles prin perspectiva a ceea ce s-a întâmplat ulterior timp de 20 de ani. Detaliile umane, frânturi din viaţa de zi cu zi, relaţiile cu cei din jur – asta ne-a interesat cel mai mult. Din acest punct de vedere, da, am aflat multe lucruri interesante. Eu aveam 12 ani în 1990 şi mă aflam în Piatra Neamţ, aşa că am văzut la televizor imagini din decembrie 1989, apoi imagini de la mineriade şi din Tîrgu Mureş. Acele imagini mi-au rămas în memorie şi, normal, am vrut să aflu mai mult. În timpul interviurilor din faza de documentare am întâlnit tot felul de oameni care ne-au spus poveştile lor de viaţă. Fiecare poveste a fost foarte interesantă şi diferită. Unii au rămas din păcate blocaţi în trecut, alţii au reuşit să se reinventeze după acea traumă şi să trăiască în prezent. Pentru aceştia din urmă am o mare admiraţie. Oricum, sunt foarte recunoscătoare tuturor celor care au acceptat dialogul cu noi.

Ce rol au avut prejudecăţile (de toate facturile) în construcţia spectacolului „20/20”?

Prejudecăţile există şi uneori e bine să existe, ele pleacă de multe ori dintr-o observaţie a unor experienţe. Totuşi, atunci când ţinem cu dinţii de o anumită opinie şi refuzăm dialogul, atunci cred că încep să apară probleme. Şi eu am prejudecăţile mele, ca oricine. Dar îmi place să le confrunt cu prejudecăţile altora. Atâta timp cât poate exista acest dialog, acest schimb de păreri, de experienţe, lucrurile pot merge spre bine.

Există regizori-autori dramatici  care nu îşi pot pune în scenă propriile texte. Cum de Gianina Cărbunariu poate?

Am scris texte pentru teatru înainte de a face studii de regie, apoi n-am mai scris în primii 3 ani cât am fost studentă, dar am lucrat mult în şcoală pe text contemporan (românesc şi străin). Apoi, cu Stop the Tempo, am despăşit cumva şi această etapă şi mi-am dat seamă că am un statut incert: nu sunt nici dramaturg ( pentru că nu vin cu scenariul gata înainte de repetiţii, deci actorii se pot aştepta să primească material nou până în ultimele zile de repetiţii, sunt invitaţi chiar să participe prin improvizaţie la naşterea situaţiilor din spectacol), dar nici regizor în adevăratul sens al cuvântului. Mă interesează spectacolul viu, textul e doar o parte din spectacol ( uneori mai importantă, alteori nu). În plus, nu pot gândi un spectacol fără să am în minte spaţiul, uneori îmi construiesc singurp şi partea de scenografie, mă implic în partea video ( atunci când există), în alegerea sound-ului, a costumelor, amplasarea publicului, raportul acestuia cu spectacolul. Mă interesează absolut tot ce ţine de acest eveniment: întâlnirea dintre spectacol şi publicul său.

În ce măsură realităţile României sunt intersante din punct de vedere teatral în afara ţării? Cum simte Gianina Cărbunariu percepţia pieselor sale în afara ţării, în comparaţie perceţia autohtonă?

Cred că orice realitate devine interesantă, oricât de locală ar fi ea, dacă există o dimensiune umană puternică, o experienţă ce poate fi comparată, regăsită în alte spaţii. Pe de altă parte, există şi o curiozitate pentru ceea ce e „altfel”. Această curiozitate funcţionează şi în cazul meu. Experienţa avută în festivaluri în afara ţării ( unde am fost cu alte spectacole ale mele, Stop the Tempo sau mady.baby.edu) a fost foarte interesantă si m-a inspirat foarte mult. De obicei, în festivalurile internaţionale, există publicul local precum şi publicul internaţional avizat. Aşa că pe de o parte, există acel public local care încearcă să găsească punctele de legatură cu o realitate mai puţin cunoscută, pe de alta, există şi publicul internaţional avizat care pune spectacolul într-un context mai larg, într-o viziune mai complexă asupra teatrului la acest moment.
Trebuie să recunosc că în Bucureşti am reuşit să îmi creez un public la spectacolele pe care le-am făcut atât la Green Hours cât şi la Teatrul Foarte Mic. De fapt, această muncă de creare a unui public pentru spectacole pe text contemporan a început încă de la Casandra, când am debutat împreună cu alţi colegi regizori şi actori şi am reuşit să impunem un repertoriu format în majoritatea lui din spectacole pe text contemporan. Publicul de la Casandra, format din elevi, studenţi, oameni până în 30 de ani ne-a urmat apoi când am lucrat în alte spaţii de teatru. Am muncit pentru a aduce acest public la teatru, am încercat să-i convingem că teatrul li se adresează, că nu e ceva elitist sau de modă veche. Când spun că am muncit, asta înseamnă că am mers şi am vorbit cu ei în facultăţi, campusuri, baruri etc. Am împărţit flyere, am pus afişe, ne-am asumat să ne facem singuri publicitate, pentru că ştiam că numai noi puteam s-o facem aşa cum trebuia. Şi acum mai pun afişe, nu atât de des ca la început, dar mi se pare în continuare important să-mi asum această responsabilitate.
Deşi prezenţa criticilor de teatru „de la centru” este destul de redusă (după 6 luni de la premiera lui 20/20 sunt doar doi critici care au venit să vadă spectacolul la Targu Mures), avem totuşi articole scrise de cronicari maghiari, cehi, slovaci, români ( prezenţi la festivalul internaţional de dramaturgie contemporană de la Budapesta unde au văzut 20/20), avem deja invitaţii la festivaluri din ţară: Sibiu, Arad, Baia Mare, Sfântu Gheorghe, precum şi invitaţii la festivaluri din străinătate ( Novi Sad, Debretin, Pecs, Budapesta).Ce mă bucură cel mai mult este însa prezenţa unui numeros public, de toate vârstele, la reprezentaţiile din Tîrgu Mureş.

Ai lucrat şi în teatre de stat dar mai ales în teatre independente. Există vreo diferenţă între cele două medii teatrale? În care te simţi mai bine?

Mă simt bine acolo unde sunt respectată ca artist şi mi se acceptă condiţiile de lucru: alegerea textului, a echipei de lucru, a unui climat care să îmi permită să fiu creativă. L-am găsit foarte rar. În teatrele de stat care au acceptat condiţiile legate de text şi de echipă am avut incidente cu personalul tehnic care ne privea ca pe nişte emigranţi dubioşi, în teatrele independente a trebuit să-mi asum şi sarcini mai grele si deloc creative: organizare şi producţie sau co-producţie, scrierea aplicaţiilor pentru finanţare etc.
Cel mai bine m-am simţit într-un teatru german cu care colaborez de câţiva ani, mai mult ca dramaturg. Acum voi lucra ca regizor-dramaturg, voi face un proiect mai mare: un spectacol despre vânzarea saşilor şi a svabilor din Transilvania în timpul regimului comunist. Este un teatru  de stat din Munchen, Kammerspiele. Mă simt respectată ca artist şi susţinută în aşa fel încât timpul dedicat creaţiei să fie cât mai intens, nu mi se impun constrângeri artistice sau legate de producţie, totul se negociază foarte transparent. Există nişte reguli clare şi pot să mă ghidez după ele. În majoritatea teatrelor din România, independente sau de stat, de cele mai multe ori domneşte imprevizibilul. Sigur că asta poate avea un şarm pentru un timp, dar poate deveni foarte obositor şi frustrant.

Pe când un nou spectacol semnat de Gianina Cărbunariu la Tîrgu-Mureş?

După cum spuneam, în România totul e imprevizibil. Experienţa pe care am avut-o a fost foarte interesantă şi noua pentru mine, atât lucrul cu o echipa mixtă de actori, cât şi întâlnirile cu publicul de după spectacole, întâlniri la care am încercat să fiu prezentă pe cât posibil. În martie, pe 8 şi pe 19 şi 20 vom juca din nou câte două spectacole pe zi ( de la 17.00 si de la 20.00), urmate de discuţii cu publicul pe care îl aşteptăm să vină.
Am vrea să extindem proiectul început cu spectacolul 20/20 prin crearea unui program dedicat exclusiv liceenilor şi studenţilor din Tîrgu Mureş. Încercăm să găsim, cu greu, o sursă de finanţare, datorită căreia să putem juca spectacolul 20/20 şi să oferim accesul gratuit tinerilor spectatori, să îi invităm la dialog. În discuţiile de principiu cu profesorii şi directorii unor licee din Tîrgu Mureş am avut răspunsuri pozitive până acum, ceea ce arată că e un proiect posibil şi interesant pentru tinerii noştri spectatori şi pentru dascălii lor.
La un alt spectacol încă  nu m-am gândit, dar cu siguranţă mi-ar plăcea să mai lucrez în Tîrgu Mureş. E un oraş cu o ofertă culturală diversă: Teatrul Naţional cu cele două secţii română şi maghiară, teatrele şi programele independente care şi-au câştigat deja un prestigiu în mediul teatral românesc ( mă refer în special la Teatrul 74 şi la programul Underground al Teatrului Ariel). Există în plus facultatea de teatru, ceea ce e foarte important pentru climatul cultural al oraşului.


Despre Gianina Cărbunariu
Gianina Cărbunariu s-a născut pe 9 august 1977, a studiat Literele la Universitatea Bucureşti şi Regia la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC) din Bucureşti. Masterat în Scriere Dramatică (UNATC, 2006). Membru fondator al grupului dramAcum. A avut burse şi rezidenţe de dramaturgie la Wiesbaden, Londra, Valence. Marele Premiu la Concursul Naţional de Dramaturgie al Ministerului Culturii, pentru Irealităţi din Estul sălbatic imediat (2000). Piesele sale Stop the Tempo (2003) şi mady-baby.edu/Kebab (2004) – pe care le-a montat ea însăşi la Teatrul LUNI de la Green Hours şi Teatrul Foarte Mic –, Tipii ăştia seamănă cu părinţii nostri (2005) au fost traduse, publicate şi montate în Germania, Franţa, Irlanda, Polonia, Marea Britanie, Italia. Spectacolele Gianinei Cărbunariu au participat la festivaluri importante din Europa – Wiesbaden, Torun, Moscova.
 A scris şi regizat spectacolul „20/20”, la Studio Yorick din Tîrgu-Mureş.

foto Marius Beşu

Un interviu realizat de Laurenţiu Blaga