Proiecte

“Sînt puţine editurile autentice, acelea care se ocupă de soarta cărţii pînă la capăt”, Adina Kenereş, director Editura Compania

Editura Compania a pornit ca o editură pentru copii. Cum aţi ajuns să publicaţi şi alte tipuri de cărţi?

Setul de cărţi cu care am început a fost mult mai bine primit decît ne aşteptam şi asta a inspirat lărgirea investiţiei şi diversificarea activităţii. Am definit însă un profil pe care l-am păstrat de-a lungul anilor.


Care sunt domeniile pe care Editura Compania se îndreaptă în acest moment?

Nu ne “îndreptăm” spre vreun domeniu nou, ci servim şi astăzi trăsăturile esenţiale ale profilului desenat de la bun început. La noi domină istoria, documentul, valorificarea memoriei şi a patrimoniului. Cu alte cuvinte, cartea de non-ficţiune, de la relatare pînă la dicţionar. Pînă şi ficţiunii editate în unica noastră serie de literatură contemporană românească i se cere să aibă un caracter “documentar”, adică să conţină mărturie directă, de calitate despre experienţe trăite în România modernă şi contemporană. Departamentul Junior, consacrat copiilor şi tinerilor, oferă auxiliare şcolare, carte de pedagogie şi literatură considerată esenţială pentru formarea tinerei generaţii într-un sens destul de strict, mai degrabă în marginea şcolii decît în cîmpul liber al bunei petreceri a timpului. E vorba de opţiuni ferme, inspirate de nevoile unui public real şi de specializările noastre. Acest tip de “exclusivitate” nu e îndreptat “împotriva” altor domenii literare. Pur şi simplu, lucrăm la cărţi mai greu de făcut, mai pretenţioase, dar necesare.

Sunteţi de peste 11 ani de zile pe piaţa cărţii din România. Cum a evoluat această în ultimul deceniu?

Jalnic a involuat. Nu e vreo mare surpriză, din moment ce datele critice ale domeniului nu s-au ameliorat. Aceste date sînt “fizice”, adică economice, legate de politici de învăţămînt şi culturale, comerciale şi fiscale. Preţ de cîţiva ani a fost zdravăn şi cu mare efort întreţinută iluzia unei înfloriri bazate pe numărul crescînd de apariţii de tot felul, pe înmulţirea fenomenală a traducerilor şi pe circulaţia vivace a unor nume, publicităţi, acţiuni chipurile de interes naţional. Pîrghiile reale ale lumii editoriale au fost însă la fel de neglijate ca şi alte domenii ale vieţii noastre, iar scadenţa, în care sîntem deja, e foarte aspră. Şi va şi dura mult. Generalizarea incompetenţei, cultura aproximaţiei, a pozei “marketoase” lipsită de substanţă, a indisciplinei, degradarea morală a unei bune părţi a lumii intelectuale n-au cum inspira ieşirea rapidă din impas. Criza financiară nu face decît să dea la iveală natura artificială, de “construct” a unui domeniu altfel menit să fie oglindă, sprijin şi ghid unei societăţi oneste cu ea însăşi.

În ultimii ani, numărul librăriilor a scăzut dramatic în România. Cum este suplinită această absenţă a pieţei de desfacere a cărţii?

Editorii au recurs la toate căile colaterale cu putinţă. De la prezenţa mai ritmică la tîrguri la întărirea comerţului online. Au fost şi sînt privilegiate întîlnirile directe cu cititorii, concursurile şi alte manifestări care pun cartea în vedetă, mai ales ca premiu. În ceea ce ne priveşte, nu practicăm “aranjamente” care duc la vînzarea forţată către un public captiv şi nici reducerile masive de preţ. Nici una, nici alta nu sînt “normale” şi nu salvează producţia sau piaţa de carte în durată. Dimpotrivă, otrăvesc mediul, adică scîrbesc de contactul cu un volum de hîrtie şi induc ideea falsă ca o carte e egală cu orice obiect de serie lungă, cu care ea pur şi simplu nu are cum fi egală, căci rezultă din resurse scumpe şi are un număr limitat de consumatori.

Se scrie mult, se tipăreşte foarte mult. Cât la sută din ceea ce se editează astăzi, ajunge la cititor?

E adevărat că “se tipăreşte” mult, dar se editează foarte puţin. Vreau să spun că foarte puţine volume din masa care ne inundă au avut parte de o reală editare. Oricît li s-ar părea de ciudat unora, “a edita” cuprinde, prin uzaj, şi componenta de difuzare şi distribuţie a unui titlu, pe lîngă multele îngrijiri necesare în intern şi în tipar. Tradiţia cere în toată lumea ca editorul să se preocupe şi de aceste aspecte ale vieţii unei cărţi, fără de care cartea nu e “o idee vie”, născută ca să se mişte în social şi să-l mişte pe acesta, ci o mortăciune. Drumul cărţii pînă la cititor trebuie asumat - sau nu, şi atunci nu mai vorbim de “editare” în sensul clasic al cuvîntului. Ceea ce se petrece la noi cu foarte multe cărţi – la care se referă în subsidiar întrebarea d-stră – este o anomalie. Cărţilor li se cere să joace roluri improprii : să fie gaj de capacitate profesională, să satisfacă un ego sau o obsesie de familie, să orneze o aniversare, să nemurească o figură sau mai multe în lipsa altor căi de preamărire a unor merite fondate sau fictive, să fie dată în dar ca o cutie de bomboane etc. Aceste nefericite cărţi cresc din boli şi induc boli.Genul de produse ca atare există în toate ţările civilizate, dar e net delimitat de cărţile “curente”, iar cei care le produc au un statut aparte, onorabil, dar clar, în neamestec cu editorii obişnuiţi. Nu ştiu să vă spun statistic cîtă carte face drumul pînă la cititor. Ştiu doar că sînt puţine editurile autentice, acelea care se ocupă de soarta cărţii pînă la capăt, asumînd, aşa cum se şi cere, uriaşele costuri ale deplasării cărţii în afara editurii. Cu siguranţa, sînt mai multe editurile bucureştene care fac distribuţie naţională decît cele din afara Capitalei. Sincer, nici nu cred că e vorba mai întîi şi mai înîi de o problemă de fonduri, ci de una a judecăţii de fond.

Cum vedeţi soarta cărţii în viitorul digitalizat şi virtualizat la maxim de internet?

Nu sînt foarte panicată de viitorul cărţii pe termen destul de lung. Mult din fandacsia creată împrejurul “dispariţiei” ei iminente în urma apariţiei Net-ului se bazează pe iluzia unei atotstăpînitoare gratuităţi. La o asemenea iluzie au contribuit, desigur, frustrările unor cercuri care se simţeau excluse voluntar şi pe nedrept, dar mai ales avîntul demagogic spre o generoasă digitalizare universală, care s-a dovedit a avea o respiraţie cam slabă în Europa, scurtată grav de opoziţii şi procese. Bunul-simţ ne îndeamnă să observăm că a nu plăti nu e decît arareori egal cu a obţine ceea ce aştepţi. Mai simplu : o groază de lucruri care păreau a ni se cuveni fără bani vor trebui plătite din ce în ce mai des… pe Net. Poate că nu cu sume mari într-un tîrziu, dar gratis nu vor fi – sîntem obligaţi să ne gîndim la cei ce le fac sau moştenesc, precum şi la încrederea noastră în acele obiecte trecute printr-un filtru greu sau deloc controlabil. Fereastra deschisă larg spre libera exprimare, mai ales pe bloguri, a fost şi este salutară, dar nici aici nu s-a constatat vreo intrare în masă în paradis – cantitatea de derizoriu, infantil, ridicol e enormă.
Cît despre plăcerea lecturii a sute de pagini la şir la ecran, pînă acum n-am experimentat-o şi nu cred să fiu tarată în privinţa asta, ca utilizator zilnic de Net. Sigur că discuţia e complicată şi lungă, dacă e s-o facem serios, căci nu e vorba doar de un mediu în care se transferă date. Mi s-ar părea normal ca, în timp, anumite publicaţii să se aşeze mai stabil pe Net, mai ales dintre cele care cer colaborarea imaginii şi tind spre acoperire enciclopedică, iar altele să rămînă mai legate de print. Ba chiar să apară forme noi de lucru, eventual de colaborare între print şi virtual. Nu sînt vreo “obsedată de hîrtie”. Mă interesează doar salvgardarea unor sensuri, reflecţia de calitate şi întîlnirea lor fericită cu o cultură vizuală în care media să tragă în sus, nu în jos. Deocamdată, lîngă cîteva reuşite majore şi cîteva tatonări interesante, “virtualizarea” frenetică propune mai degrabă un ocean de fuşereli, bîlbîieli şi promisiuni. Ceea ce nu-mi afectează optimismul.