• Astăzi, 16.10.2017
  • Educație în Mureș
  • Vederi în Mureș
  • în Mureș
  • Revista Tuș
  • Republic Production
  • AMPER - Asociația pentru Minți Pertinente
  • POL - Partidul Oamenilor Liberi
13.07.2017
11:55

Povestea iernii tatălui meu

Expoziția de grafică "Povestea iernii tatălui meu"

 

Uniunea Artiştilor Plastici din România, Filiala Mureş vă invită să luaţi parte la vernisajul Expoziţiei de grafică MARIANA ŞERBAN "Povestea iernii tatălui meu" care va avea loc miercuri 18 Iulie 2017, ora 17:00, la Galeria ART NOUVEAU a UAPR Mureş, Palatul Culturii TG. MUREŞ, Str. George Enescu nr. 2.

Expoziţia va fi deschisă în perioada 18 iulie - 2 August 2017. După capitolul încheiat acum şase ani când artista Mariana Şerban, prin expoziţia de atunci, Religia iubirii, a fundamentat la nivel imaginativ şi al profundelor trăiri, un tip de crez universal valabil şi accesibil tuturor, solid întemeiat pe cea mai mare poruncă pe care Dumnezeu ne-a dat-o fiecăruia dintre noi, şi anume: iubirea, anul  acesta, scrie Povestea iernii tatălui meu. Legătura cu etapa anterioară se păstrează subiacent prin firul iubirii. De această dată, iubirea paterno-filială şi reciproca. Dacă atunci a invitat la un fel de înfruptare din acest sentiment sublim, acum registrul se schimbă spre o „scriitură” într-un ton sobru, mai reţinut, devoalând totuşi şi un fel de duioşie personală.

Nimic patetic, nimic lacrimogen, cu multă decenţă, cu demnitatea sentimentului de iubire curată, fără umbră de tristeţe ci pur şi sincer ca un „te iubesc” în prima zi de viaţă şi copt în cea din urmă. E o iubire ce transcende viaţa. Se sublimează în esenţă. Chiar dacă nu mai este prezent fizic, artista e conştientă de veşnica legătură pe care o are cu tatăl ei, făcându-ne-o vizibilă prin intermediul lucrărilor. Timpul trecut între cele două episoade expoziţionale este cel al acumulărilor, al frământărilor, al combustiilor, al decantărilor, pentru ca pe parcursului unei jumătăţi de an să se producă arderea intensă a creaţiei. O poveste ce începe şi se termină iarna, pe 22 ianuarie. Cuvântul transformat în imagine are sens nu numai prin ce dar şi prin cum „spune”. Un fel de „picto-naraţiune” specifică artistei ce nu se abate nicicând de la propriul stil imediat recognoscibil.

Ca un amănunt din culisele atelierului plăsmuirilor sale, de ceva vreme, artista a simţit nevoia confesiunii în jurnal, perceput ca scânteie provocatoare de lucrări ulterioare, chiar dacă niciodată nu a fost adepta schiţelor premergătoare. Jurnalele ei se transformă în frumoase obiecte în sine pe care le răsfoieşti înfiorat având surpriza ineditului fiecărei file. Astfel, fiecare pagină poate fi punctul de plecare al unei viitoare lucrări. Sunt de fapt crâmpeie de trăiri zilnice, inserţii de gânduri, firmituri de viaţă, desene, colaje, ca nişte descărcări emoţionale, scuturându-se astfel de încărcătura prozaică a grelei poveri a zilei sau dimpotrivă, aerate panseuri lirice. Bucăţele de şerveţele, mărunte flori uscate, un bilet de spectacol.... şi, multe, multe, multe desene, instantanee, gesturi.

Artista Mariana Şerban ne oferă de fiecare dată o adevărată sarabandă a spectacolului vizual. O lume înţesată de personaje, semne, figuri, inimi, măşti, simboluri. E de fapt spectacolul caracterului ei, într-o sinceritate copleştioare. Sunt drumuri deschise spre ea. Totul la vedere! Ca într-o vrajă, scuturând uşor din cap, din buclele în văpăi, se rostogoleşte şi se împrăştie pe largi suprafeţe: lumea Marianei.  Lucrările acestei etape de o candidă maturitate, fac să-mi sune în minte refrenul unei melodii: „...atât de mult mi-e dor de tata/ De parcă n-aş şti când mi-e dor, că totu-i trecător”. Dar, artista transformă acest „trecător”, efemer, în permanent. Fixează! Amintirile devin neclintite pe filele de jurnal! Şi-apoi, dospesc şi iau formă pe pânze, cartoane ondulate, netede, texturate, placaje sau ce-or mai fi ele, materialele-suport. Pensulă, creion, carioca, grafit, pastel şi alte ustensile special inventate pentru ea... Pentru a capta mici fărâme de timp petrecut..., trecut...! Apoi, prin lucrări, îl face prezent. Un prezent perpetuu. Prezenţa tatălui devine astfel, veşnică! A reuşit să-i câştige în acest fel viaţa de dincolo de moarte. Nu e doar pentru ea. Îşi face publică iubirea, declarativ, fără emfază doar cu dărnicie, cu simplitate şi demnitate. Împarte propriile trăiri cu ceilalţi într-o formă profund estetică. Îi asigură tatălui legătura şi cu divinitatea prin forma estetică pe care i-o conferă prin lucrări. I-a stat şi îi stă alături, până la identificare. Nu e o adulare a figurii paterne ci o curată declaraţie a loialităţii ataşamentului. Si faptul că-i poartă în permanenţă numele. O altă minunată şi sinceră formă de drag de tată. La fel şi darul harului artistic primit tot de la tată. O altă formă de respect: artista nu l-a risipit ci l-a fructificat. L-a cultivat, îmbogăţit şi înălţat.

Aparent lucrările se leagă într-o naraţiune. Căutăm actanţii şi forţele care-i unesc, punctul culminant şi deznodământul. Figurile şi imaginile devin cuvinte, cuvintele devin imagini. Asta, la o primă „lectură”. Scufundările pe care artista, prin intermediul titlurilor, ne invită să le facem în fiecare dintre lucrări- devenite poveste în poveste- ne fac să descoperim substraturile carnale ale mesajelor. Esenţele. Povestea e doar învelişul, epiderma. Miezul se lasă mai greu atins. Multitudinea de micro-imagini te face să zăboveşti îndelung în faţa fiecăreia dintre ele. Te incită să înţelegi şi mai mult. Să faci corelări şi conexiuni. Lumea ei poate să devină lumea ta.

Mariana Şerban rămâne grafician prin excelenţă. Atributele picturii sunt doar unelte adiacente, subordonate exprimării grafice. Ea foloseşte culoarea ca pe tuş iar desenul este primordial, liber şi expresiv. E o întrepătrundere fericită de domenii de exprimare artistică primând cea grafică. Poate necesitatea folosirii judicioase, cu mult discernământ şi inteligenţă creaţională a multitudinii de exprimări, de materiale, ustensile de „joc” este o reflexie a personalităţii artistei: splendidă faţetare a caracterului exploziv-jovial. Mişcarea „pieselor” pe suprafaţă are prospeţimea unui întâmplător experiment grafic. Îmbinarea tehnicilor este însă foarte bine controlată tocmai de acumularea experienţei atâtor ani de muncă. Nu e nimic întâmplător, niciun gest, doar te face să crezi acest lucru ca să te incite, să te cheme în lumea jocului imaginaţiei. Şi-apoi ingredientul absolut personal: sclipirea! Din nou, poate această dorinţă de explorare a infinitelor rezultate – efect al întrepătrunderilor tehnicilor, materialelor şi ustensilelor reflectă polisemantismului personalităţii artistei. Este iscusinţa de a te conduce prin toate trăirile de care e capabil doar un om frumos, la interior şi exterior, preaplin în sentimente.Expoziţia e alcătuită din decupaje, devenite lucrări ale relaţiei artistei cu tatăl său, cu accente pe ultima perioadă, marcantă, a suferinţei acestuia, dar şi pe amintiri, trăiri, persoane legate de acesta, lumea lui şi punctele de intersectare cu lumea ei. De cele mai multe ori, lucrările sunt dialoguri cu tatăl. Cuvintele se transformă în imagini şi astfel se însăilează povestea: Impresie apus de soare, Despărţire, Umbre, Scrisoare tatălui meu, Tata, Povestea iernii tatălui meu...

Mai apoi, frecventa apariţie a autoportretului nu e o exaltare a egolui şi nici necesitatea de oglindire a artistei ci o formă de discuţie cu sinele. Autoportretul nu e nici transpus printr-o formă de realism, nici idealizat, dar nici abrutizat. Apar doar câteva semne de reperare a persoanei nu doar din umbră ci franc, la vedere, în dialog, în monolog, în tăcere sau în vervă. Din nou cântecul îmi curge în urechi: „Aş vrea şi acuma tată să ascult vorba ta/ Aş vrea şi acuma tată să mai spui câte ceva/ Aş vrea şi acuma tată când greşesc să mă cerţi şi apoi să mă ierţi.”Astfel, sub zăpada care se aşterne-n iarnă, germinează, freamătă, vibrează iureşul lucrărilor Marianei Şerban, izbucnind solar în vară. Exultant. Şi, povestea continuă... înaintând cu eleganţă spre şaizeci, cu verva explozivă a spiritului de douăzeci.

 

Cora Fodor – istoric de artă