Filmul lui Corneliu Porumboiu are o geografie interesantă, plină de aprecieri (a luat Premiul Juriului secţiunii Un Certain Regard Cannes 2009, Premiul FIPRESCI –Cannes 2009, e propunerea României pentru Oscar ...etc ).

Povestea ilustrată cinematografic timp de 115 minute se poate rezuma într-o propoziţie: Cristi (Dragoş Bucur) anchetează/urmăreşte trei tineri de liceu care fumează haşiş în curtea liceului. Cam ăsta e subiectul liniar, întins excesiv, decomprimat, pe parcursul a două ore de peliculă. S-au ridicat voci care l-au pus în cutia cu filme plictisitoare. Alte voci l-au pus în căsuţa cu valori incontestabile a cinematografiei româneşti, cu poveşti diluate în mod voit, care de fapt, relevă adevăruri metafizice.

Cert e că filmul nu se înscrie în catalog la litera unde găsim tot ceea ce ţine de comercial. Ba chiar vine să ne arate că se poate şi altfel. Într-o lume a reality-show-urile, în care omul are nevoie de real-real, de totul e ... pe bune, netrucat, deloc tăiat la montaj, Porumboiu ne demonstrează matematic, că acel gust al societăţii de azi, vis-a-vis de aici şi acum, e de fapt fals; reality-show-urile, oricât de real (a se citi în en.) ar fi, sunt ciuntite, comprimate, fezandate şi servite publicului după regulile comercialului, din ele lipsind timpii în care “nu se întâmplă” nimic, pauzele, burţile create de minute care nu aduc senzaţionalul. Şi.. tocmai ăsta e materialul cu care operează Porumboiu: aşteptările sunt aşteptări, urmărirea e urmărire, mâncarea se mânâncă în timpi adevăraţi, personajele sunt cărnoase şi vii (Dragoş Bucur e senzaţional: de la felul în care îşi mişcă trupul atunci când merge pe stradă, la felul în care îşi potriveşte privirea şi controlează vocea). De-aici diluarea, de-aici senzația de plictiseală. În tablourile în care dialogul apare, acesta creează scene-bijuteri, replici atent dozate, replici-esenţă, replici-marcă a unui timp şi spaţiu deloc fixat cu ace într-o geografie anume - şi aici cred că se află, în fond, cheia filmului, frumuseţea şi adevărul din el.

Se pare că mai nou modele sunt din nou la modă. Apare un film desenat într-un anume fel, hop! şi un spectacol de teatru în acelaşi fel. Covorul de la Cannes devine reper atât în teatru, cât şi în cinematografie. Şi moda fiind modă, se propagă instantaneu. Doar că atunci când preiei o idee, poate n-ar fi rău, să corelezi întregul proces scenic, dacă, de pildă, vrei să transplantezi ceva în teatru, şi să-l potriveşti între parametrii şablonului în care cinematograful a gătit o bunătate de prăjitură.

Autor: Raluca Blaga